La închisoare: fetişul lui Giani

Pentru că nu pot să vă las în suspans, şi pentru că simt nevoia să vorbesc puţin despre cum m-am simţit eu la pârnaie, vreau să vă povestesc câteceva despre cei pe care i-am înâlnit acolo, sau despre care mi s-a povestit. Pentru moment numai despre asta pot sa vorbesc, pentru că mi-e foarte greu să mă concentrez la altceva. Să începem:

În sectorul pentru periculoşi, este un tip Giani… Contemporan cu mine, el e o specia mai rară în inchisoare, pentru că este un ţigan fetişist. Şi fetişul lui este să fută fete virgine. Pentru că îi place să vadă cum şiroieşte sângele pe coapse fetelor pentru prima dată. Pe unde a cutreierat ţara, aparent, a bătut şi violat foarte multe puştoaice care îndeplineau criteriile lui, indiferent de vârstă sau statut social; şi umbla mai ales prin sate izolate. De-asta nu este prea agreat în comunitatea închisorii şi mereu stă la separeu, dar nimeni nu îndrăzneşte să îl provoace. Fiindcă e mare, burtos şi are toate rudele închise împreună cu el.

Acum, după cum v-aţi şi imagina, Giani nu are acces la foarte multe fete în locul în care este. Aşa că în urmă cu vreo doi ani, a devenit inventiv cu noii deţinuţi. Aşa că în fiecare săptămână prinde câte un biban, îl înghesuie la baie, îi sparge nasul şi apoi îl obligă să îi sugă pula. Afară, ăsta e un banc de spus la petrecerile gay. Şi e amuzant, sincer, eu m-am căcat pe mine de râs când am auzit, dar în puşcărie, asta e o realitate crudă, dincolo de cele mai sălbatice vise ale voastre.

De la vorbitor, înapoi acasă

Am revenit, cum reuşesc să o fac întotdeauna. M-am intors, de data asta, cu greu din spatele gratiilor. Nu este o alta glumă proastă şi nu nici altcineva la capătul celălat al blogului. Cum sugerează, dealtfel şi titlul, mi-am petrecut perioada de vacanţă liceeană într-o închisoare îndepărtată. Ăsta este de fapt şi motivul pentru care nu am mai avut ocazia să scriu foarte des. Probabil, cum v-aţi şi imagina, e destul de greu să îţi aşterni gândurile pe hârtie igienică, în timp ce un deţinut sculptează capătul unei periuţe de dinţi lângă tine şi un altul încearcă să se tatueze cu un arc de pix.

Ce am realizat în lunile astea, e ca nu ai nevoie de o viaţă de om să îţi distrugi viaţa, doar să o construieşti. O săptămână e de ajuns să arunci la gunoi totul. Iar doua luni, deja  se transformă in mai multe vieti irosite şi repetate în acelaşi fel. La capatul unui pat făcut din metal şi o chiuveta murdară, se termină orice speranţă că viaţa ta se va mai întoarce la normal vreodată. A fost o experienţă pe care multi dintre voi nu vor avea niciodata curiozitatea, sau ocazia să o aibă. Unii din voi chiar se gândesc acum că nici nu îşi doresc asa ceva. Şi înţeleg. Eu tot ce pot să vă spun e că, în aproape două luni, înăuntru am vazut totul… totul in afara de OZN-uri.

Râuri curg grindină cu oi şi baci… şi fete

Nu am primit nici o urmă de regret, nici măcar un mesaj de ingrijorare din partea comunităţii, dar înţeleg. Iert şi scuip în sân, mă întorc şi mai scriu o nouă întâmplare. Am fost plecat, am ars-o hedonist şi am privit în urmă cu jind, dar am fost prea lipsit de vlagă să pot scrie ceva pe blog. Nu toate lucrurile pe care le fac sunt ideale pentru publicare în eter. Nici ăsta, nu e unul din ele… dar ce pula mea.

Am fost la Montaniana 2010 şi am participat! Sună extraordinar. Din păcate, nu am reuşit să câştig decât un cur desfrânat şi o cură de orez cu morcovi care m-a ajutat să slăbesc instantaneu vreo 2-3 kilograme. În cazul in care nu ştiati zona Bucegi, este reprezentativă pentru traiul transhumant al românului de munte. Implicit, râurile lor de munte sunt la fel de legate de turmele bacilor, ca bacilul E-Coli de oile pe care le pasc pe acolo.

Am băut apă de munte 2 zile şi m-am căcat pe mine ca o stropitoare de C.A.P. comunist, patru zile. Da, da, da… cu tot cu flaşneta aia care se roteşte şi imprăştie jetul pe toată suprafaţa agricolă, în şuturi.

Dar nu doar asta a fost motivul pentru care nu am scris. Am câştigat cateva mii de euro (5 numere din 6) la Loteria Romana si mi-am petrecut ultima perioada plătind femei să se culce intre ele în aceeaşi cameră de la Radison. E un mod distructiv, dar distractiv de a-ţi cheltui banii. Şi din păcate era închis la biserica de pe Calea Plevnei, că mă opream şi pe acolo.

De pe beton pe stânci, şi înapoi

De puţin timp, am început să merg pe munte. Adică de aproximativ o lună. Întotdeauna am avut o nevoie de evadare şi libertate, probabil motivul pentru care sar peste ziduri, alerg de pe un bloc pe altul şi mă arunc în gol de pe poduri.

Acum, am început să fac trasee prin munţi. Şi realizez că încep să simt din ce in ce mai mult nevoia de a mă întoarce acolo. Printre brazi căzuţi, natură vie şi stânci aproape sfidătoare, mă regăsesc. E ciudat, fiindcă sunt un animal social de fel. Ador să stau pe lângă oameni, ador să fiu implicat în câteceva. Dar doar când sunt în oraş.

Un om normal se duce la munte, în general, cu un rucsac mare, bocanci şi lanterne pentru situaţii neprevăzute, poate chiar carabiniere. Eu merg în pantaloni scurţi, adidaşi de antrenament şi un ghozdan în care nu intră nici fardurile unei pitipoance de cartier mărginaş. Si mă simt extraordinar.

Acolo, era eliberant, era exhaustiv. Printre copaci şi stânci, uitat de sunetul autobuzelor şi vocea prietenilor demult lăsaţi în spate m-am simtit o mică parte din locul unde lumina nu pătrundea decât să întretaie frunzărişul.

Sunt foarte multe lucruri care scot partea animalică din semenii noştri oameni. Pentru unii e bătaia, pentru unii e distracţia, alcoolul… sau poate sexul. Pentru mine e muntele. Aproape ma simt acasă; sărind de pe o stâncă pe alta, încercand să nu mor cazând într-o râpă. Exista o anumită libertate, undeva la maginea prapastiei. Un sentiment pe care nu îl poţi intelege decât dacă îţi simţi piciorul cum alunecă necontrolat spre corola de minuni a lumii.

Undeva acolo, în munţi, e încă libertatea mea. Şi plănuiesc să mă întorc acolo cât mai des.

Luna mersului pe jos, dupa 10 zile

Stiu, stiu, nu pot sa merg pe jos de zece zile. E abia 9 Iunie. Dar am inceput dinainte de Ziua Copilului. Nu am facut-o intentionat, dar s-a ivit ocazia sa raman fara bani in centrul Bucurestiului, la 3 dimineata. Nu e nici prima oara si nu avea nici legatura cu pactul meu de evitare a transportului pe combustibili fosili.

Nu-i usor sa ramai fidel promisiunilor pe care ti le faci, mai ales intr-o societate atat de vanitoasa. Si nici macar nu am renuntat complet la transportul motorizat. Merg pe jos doar in momentele in care nimeni nu e dependent de ajungerea mea la destinatie. Pot doar sa imi imaginez cum ar reactiona unii oameni, daca as ajunge dupa 3 ore, ars de soare, obosit, fara chef de munca sau distractie si stropit de 4-5 masini pe trotuar.

Nu stiu cati dintre voi ati fost vreodata nevoiti sa traversati orasul pe din doua, beti rupti, dar pot sa spun ca pentru mine e mereu o experienta proaspata. Plecand usor spre casa, lovit de bere si tequilla, luminile imi fac capul sa se simta nedorit, picioarele sa fie grele si vezica maltratata de o cantitate considerabila de alcool. Asta a fost atunci, pe 31.

Pe 2, am luat-o de la capat intr-un sir repetitiv de boacane ecvestre si excese dobitoace care intr-o zi o sa ma omoare. Si iar am mers pe jos, de data asta in plina zi, privind masinile cum trec pe langa mine si soferii razand in mintea lor de tipul care se taraste in genunchi pe langa gard, toropit de caldura si dealul Cotroceni.

Si lucrurrile nu devin mai bune, ba mai rau. Incep sa imi dau seama ca tenesii mei incep sa dea semne de ducă si tricourile incep sa se decoloreze. Da nu-i nimic, mai am doar 21 de zile.

Egocentrismul pozitiv: plăcerea de a gândi singur

La o numărătoare uşoară, îmi poţi spune rapid câte persoane cu idealuri politice fixe, păreri sociale şi economice tulburătoare sau nesuferiti de trotuar cunoşti? Eu cunosc cativa. Sunt supranumiţi fanatici sau poate simpatizanţi. Eu ii numesc oameni care au incetat sa gandeasca pentru ei. Şi am in continuare o teorie destul de interesanta, asa ca ramai cu mine.

Mai multi autori anonimi, in ere diferite, cu perspective diferite, au ajuns de-a lungul timpului, pe căi diferite, la aceeaşi concluzie. Ea dictează că persoanele care consideră idealurile lor imposibil de realizat, ajung mereu să lupte pentru un ideal sau pentru o cauză exterioară lor. Din afară, la început, indoctrinarea lor pare o activitate foarte egoistă dar în realitate trebuie să realizăm că ei nu fac decât să adopte înstrăinarea de dorinţele proprii, ca pe un mod de viaţă. Poate că din lene, poate că din frică, încetează să se mai întrebe care e scopul lor, pierduţi printre oferte de muncă în multinaţionale, chemarea Domnului şi copiatoare care se strică exact când au nevoie de xeroxarea a 5000 de pamflete cu Noua Dreaptă. Am astăzi un nou concept pentru: eu il numesc “egocentrism pozitiv”.

În ciuda trendului ascendent, cred ca cel mai mare secret al vieţii noastre mizerabile, este plăcerea de a gândi de unul singur. În pofida efectului sufocant al ideologiiilor religioase sau politice, o abordare egocentristă a vieţii te poate ajuta să reapuci frâiele propriei tale vieţi şi să încetezi să mai traiesti în pielea altora. Material pe care oricum trebuie să îl strângi pe tine cu o curea, fiindca mereu cade şi te lasă tot mai des în boxeri şi genunchii descoperiţi. Pentru că nu poţi fugi la nesfârşit de cine eşti.

Ăsta nu e chiar un manual pentru cei care vor să înveţe să gândească pentru ei. Dar vei descoperi că nu chiar tot ce e scris aici e o abureală pentru fete de 12 ani, abia ajunse la prima menstruaţie.

Orice sistem bazat pe un concept abstract, este o ideologie. Ideologia religioasă este cel mai vechi exemplu. Proiectul cosmic numit “Dumnezeu”, Subiectul Suprem al universului, iar noi, “Obiectele” acestuia.

Luna mersului pe jos

Merg spre casa pe un trotuar rece, intr-o zi in care nu se intampla nimc important, nici in mintea mea, nici in jur. Cu castile in urechi si mainile ascunse undeva in buzunarele pantalonilor nu aud decat sunetul melodic al unei simfonii de Bhrams, in care ma adancesc incet, odata cu mainile in adancul panzei din material de doc. Era o vreme cand auzeam pe cineva spunand ca “viata ta e peste tot in jur”, iar acum, dupa doua ceasuri de mers pe jos, sunt sigur.

Tineti minte de cand erati copii? Eu, da. E cea mai vie amintire a mea. Una dintre cele mai vivide e atunci cutreieram pe jos satele bunicilor si orasul natal, cat era ziua de lunga, si inca mai aveam timp si energie sa sar in pat pana cand se facea mancarea pe seară. Acum nu mai merg pe jos decat atunci cand nu e autobuzul în statie. Si am mai scris despre asta in multe postari trecute. Dependenţa noastră din ce în ce mai puternică de viteză. Dorinţa de a sta ca oile într-o cuşcă cu roţi. Militez demult pentru un trai independent de tramvai si miros de transpiratie.

În ziua de azi, “Etre et durer”, a devenit doar o alta fraza deşteaptă pe care o foloseşti pentru a impresiona prietenii la o sticlă de bere. Iar astăzi a fost una dintre cele mai educative zile pe care le-am avut in ultima vreme. Doar pentru că am mers pe jos toata ziua. Multa lume ar injura probabil pana la Dumnezeu, sa fie obligati sa mearga kilometri intregi pe jos cu atatea modalitati de transport in comun. Toti au o masina, o bicicleta, la naiba, poate chiar un carucior de cumparaturi. Eu nu am de nici unele.

Concret, asta m-a convins să continui, aşa că luna Iunie va fi luna în care merg pe jos. Vreau sa pot să nu am nevoie de o modalitate de transport să merg la pâine. Să pot ieşi din casă fără să vreau să merg spre staţia de autobuz din insticnt. Cu sacrificarea catorva perechi de adidasi sau chiar o febra musculara usoara, vreau sa reusesc sa spun “Da, mă pot descurca şi fără autobuz”. “Da, pot sa fiu acolo unde trebuie fără să contribui fenomenului de lenevire în masă”. Pentru că dacă stăm să ne analizăm statutul actual, realizăm că suntem dependenţi de mai mult de un singur confort. De la cuptor cu microunde la simplul moft al comunicării pe telefonul mobil, despre cum ai fost părăsită de boul ăla. Dacă aliniem traiul de astăzi cu explozia renascentistă din Italia sau epoca Victoriană din Marea Britanie, realizăm că până şi o stradă pavată este un lux pe care cetăţenii vechi le venerau ca artă.

Săriturile ca artă interzisă

Duminica e ziua în care majoritatea se relaxează şi îşi caută liniştea într-un bar, poate la un pahar cu bere; vin. În aceasta zi, în schimb, eu şi câţiva colegi am facut un antrenament de parkour – timp de 8 ore. Nu spun că e un lucru bun sau rău şi nu mă infatuez, încerc doar să expun faptul că mă antrenez cu un scop şi nu o privesc ca pe o aventură cu sora sau prietena ta.

Cred că cea mai mare problemă a lumii din ziua de astazi e grija. Şi aici mă refer mai mult la Romania. Din punct de vedere tehnologic şi politic am evoluat enorm. Suntem extraordinari. În schimb, din punct de vedere social încă ne comportam ca nişte copii care aleargă la părinti să pârască vecinul ca a dat foc pisicii sau a zis “căcat”.

În timpul antrenamentului de Duminică, la absolut  fiecare pas, s-a găsit cineva să ne reproşeze, într-un fel sau altul, ca nu ne comportăm “în rând cu lumea”. Din reproşurile cele mai frecvente laitmotivul care imi vine in minte cel mai puternic e: “Mă băieţi, vă rog să nu mai săriţi acolo, duceţi-vă mă în parc, că vă rupeţi picioarele.” Şi cateodată, ne-am şi conformat.

Totul ar fi fost bine şi frumos, dacă în parc nu am fi primit alte reproşuri de genul: “Mă băieţi nu mai săriţi acolo, duceţi-vă în altă parte, că vă rupeţi picioarele.” Aş fi înţeles relevanţa cuvintelor acestora, dacă obiectivele pe care săream erau turistice sau le aparţineau în vreun fel. Dar răspunsul e, Nu.

Românul s-a născut paznic. Indiferent de statulul lui social sau formaţia profesională, locuitorul carpato-danubiano-pontic e întotdeauna îngrijorat de soarta şi sănătatea altora. El este un monitor razant al activităţilor din jurul lui şi nu ezită să indrepte potrivnicia folosind o acţiune rapidă şi tăioasă, pentru a reteza de la rădăcini răul din jur. Şi mereu foloseşte o logică de fier, suţinută doar de premise puternice, cum ar fi: “Păi e frumos mă băieţi; rupeţi cărămida zidului ăla de 2 metri lăţime şi 15 lungime, întărit cu fier beton şi plasă metalică. Sunteţi huligani?”

De fiecare dată când am incercat să avem o discuţie cu ei, nici unul nu a putut da un motiv cel puţin decent, pentru care ne interzice să mai “sărim”. Întotdeauna am considerat că sunt o persoană relativ literată şi care poate raţiona puţin, mai ales că am în spate o educaţie tehnică. Doar cu fete sub vârsta legală mai eşuez câteodată, datorită diferenţei de perspective. Aşa că, din nou, mă şochează să observ cum bărbaţi în toată firea reusesc să aibe asupra mea acelaşi efect ca o puştoaică de 14 ani – şi asta, fără să se ajungă la discuţii interminabile despre cum eu nu înţeleg ce simt ei/ele.

Orice femeie ar trebui să știe…

În urma descoperirii acestei postări jignitoare la adresa bărbaţilor, nu am putut să mă abţin să nu spun lucrurile pe care ar trebui sa le ştie sexul opus. Aşa că iată ce trebuie să ştie o femeie:

- unde e bucătăria.

Arta regasita la capatul unui capsator de birou

Ca intotdeauna, un artist francez, Baptiste Debombourg, reuseste sa arate ca ingeniozitatea nu se rezuma doar la un tablou fotorealist cu un taxiu din New York sau o copila care deseneaza cu creta pe asfalt. E deasemenea o palma pentru artistii post-modernisti care cred ca o bucata de scartaietoare sculptata in forma anatomica esuata a unui barbat se sustituie artei.

Intotdeauna am apreciat oamenii care pot sa faca lucruri pe care eu nu le pot face, sau vad in obiecte, lucruri pe care eu nu mi le-as fi imaginat niciodata. Acest tip este unul din acele persoane, asa ca il impartasesc si cu voi: