Intamplare in parcul Herastrau

A inceput ca o simpla plimbare in parc, pentru putin aer curat si putina miscare binemeritata, dupa o saptamana de lenevit prin casa sau prin birou incercand sa generez baze de date si sa parsez documente excel direct in Magento.

Asa ca mi-am luat incaltarile de alergat, o pereche de pantaloni lejeri si mi-am pus ghiozdanul in spate cu gandul la un antrenament bun si cateva poze interesante pentru a mai schimba wallpaper-ul de pe ecran.

Astazi este 22 Martie… o zi ca oricare alta. Nu este nici ziua femeii, nici Sfantul Valentin, dar e Duminica. Asa ca Herastraul este plin ochi de cupluri, familii si cateii lor imbracati in pulovere penibil de colorate. Pe langa ei mai vezi si cate un pescar iritat de pustanii care arunca cu pietre in apa speriindu-le pestii, dar in rest pare o zi perfect normala. Chiar insorita…

Lacul este pe jumatate gol, asa ca ma regasesc sarind de pe un mal pe altul si facand slalom printre pietrele proeminente care imi fereau adidasii de namolul de pe fundul lacului Herastrau. Incerc sa imi invat corpul cu ridicarile si echilibrul pe suprafete inguste. Nu sunt singur, dar sunt singurul care sare de nebun pe stalpii de pe margine trotuarului si se uita la garduri si piloni ca si cum ar vrea sa le fure. Asa ma antrenez eu…

O pocnitura a fost de ajuns sa adune lumea

Suntem la podul peste care trece trenul, la marginea parcului. Sar de pe o teava pe alta si un prieten se chinuie sa faca poza apei in timp ce eu ii misc pamantul de sub picioare derutandu-i giroscopul. Ne plictisim repede asa ca dupa ce reusim sa ajungem din nou pe trotuar, cu greu, ne departam putin. Suntem pregatiti sa o luam spre casa, e deja tarziu si poate o sa bem o bere in drum inainte sa plecam fiecare spre casele lor plictisitoare pe care le vad in fiecare zi si acelasi pat de la care te dor coastele cand adormi pe partea dreapta. Nu reusim sa ne departam prea mult fiindca auzim o pocnitura puternica, ca si cum cineva ar fi detonat un baton de dinamita. Nici unul dintre noi nu vede nimic, insa suna destul de serios. Toata lumea se indreapta intracolo, si grabim pasul sa vedem de ce toti sunt atat de socati. Initial am intuit ca a cazut vreo bucata din podeaua de metal a podului in apa, fiindca cu siguranta asa s-a auzit.

Cand am ajuns la marginea lacului, am putut zari doar o geaca zdrentuita pe jumatate arsa plutind in apa de mica inaltime, si un barbat care sare in apa dupa ea. Abia acum ne-am dat seama ca e o persoana. Tipul care a sarit in apa primul il prinde de haina si il aduce spre mal, si pentru o secunda singurul lucru la care ma puteam gandi era ca acolo e cineva care are nevoie de ajutor si eu stau pe mal si ma uit impreuna cu alti 100 de oameni, ca la un bal mascat. De ce ma antrenez? Sa fiu mai bun, mai rapid, sa sar mai sus? Pentru ce? Pe masura ce creierul meu a putut procesa ce se intampla acolo, mi-am dat seama ca tocmai pentru asta.

Un traceur aude intotdeauna expresii nobile cum ar fi “Etre fort, pour etre util“, “Ma antrenez pentru a fii mai bun decat eram ieri” si multe alte conceptii ale parintilor acestui sport si motive puternice pentru care ei practica “Le Parkour”. Nu stiu cati dintre practicantii de azi si le asuma ca fiind ale lor, si aleg sa se antreneze pentru a-si pune calitatile in slujba altora, fara sa astepte nimic in schimb, dar in momentul acela am simtit ca face parte din obligatia mea sa ajut. Sa nu fiu doar o maimuta care sare pe mobilierul public si distruge proprietea privata doar pentru adrenalina. Sa nu aleg doar partile care imi convin dintr-o filosofie si sa arunc deoparte pe cele care contravin orgoliului meu de sclav al unei societati din ce in ce mai imbecilizate de televizor si media. Poate ca ar fi trebuit actionez asa fara sa trebuiasca sa ma raportez filosofiei altora, fara sa trebuiasca sa imi sune vocea lui David Belle in cap. Dar poate ca asa mi s-au manifestat principiile in momentul acela, si poate ca incet, incet, filosofia lor incepe sa devina si a mea.

O mie de ganduri au trecut prin capul meu intr-o secunda

In urmatoare secunda am sarit de pe mal, la marginea apei si l-am apucat impreuna cu un alt tip pe barbatul care cazuse electrocutat in apa aproape secata a lacului. Era elctrcocutat… Nu stiu cum s-a intamplat asta, dar se putea observa cu ochiul liber. L-am prins de mana si am vazut cum primul strat de piele era carbonizat si se descuama de pe bratele sale. Era alb, hainele lui erau arse si decompuse, iar mirosul… mirosul de ars era aproape ireal.

Ne chinuim impreuna sa il tragem de maini in timp de tipul din apa il impinge spre mal, il apuc de curea si intr-un ultim efort il ridicam pe cimentul uscat de pe marginea lacului. Intr-un gest reflex, probabil din toate filmele in care doctorii iau pulsul pacientului de la gat, fac acelasi lucru si observ cu stupoare ca simt un puls, sau poate doar mi se pare. Credintele imi sunt intarite de miscarile pieptului si punandu-i palma pe torace imi dau imediat seama ca intradevar inca respira.

Are ochii deschisi si o rana destul de urata la cap. Nu stiu cat de multe sanse are sa ramana stabil. Tip catre spectatorii de pe margine sa sune cineva la salvare si incep sa ma simt neputincios. Nu pare sa aibe nevoie de respiratie artificiala si deja este inconjurat de tot mai multe persoane care incearca sa para ingrijorati.  Singurul lucru pe care cineva il poate face acum e sa astepte venirea ambulantei. Cineva ii da cateva palme si ochii lui par sa reactioneze pentru o clipa.

Incep sa nu mai stiu ce sa fac

Momentul de adrenalina trece, si toate persoanele din jur incep sa ma intimideze. Par sa fiu in plus pe malul ingust al lacului, cu zeci de persoane roind care mai de care cu teorii despre cum s-a electrocutat tanarul. Ma indepartez de ei si ma duc mai sus inspre mal, langa prietenul meu care parea inca socat de situatie. Imi sterg mainile sa scap de mirosul de piele arsa si decidem sa plecam. Nu mai pot sa stau acolo, si cunostintele mele medicale se rezuma la luatul pulsului si poate diferenta dintre antibiotice si aspirina.

Timpul trece euforic, si drumul dinspre parc si casa pare luminat ca intr-o poveste nemuritoare sau o scena de film cu actiunea pe un taram fermecat. Poate ca sunt si luminile bulevardului Victoriei la ora 21:00, dar ma simt detasat de realitate. Sunetele par sa fie mai infundate si lumea pare sa se piarda in fundal la cateva zeci de metri departare de mine.

Ajung intr-un final acasa… dau drumul la apa si ma spal inca odata pe maini. Mirosul de ars inca ma inconjoara… nu pot sa scap de el. Imi aduce aminte de expresia cu ochii mari deschisi a tanarului electrocutat. Ma sprijin de chiuveta si ma privesc in oglinda, dar inca pare ca n-am facut nimic de care sa fiu mandru. Poate ca ar fi trebuit sa raman, poate ca ar mai fi fost nevoie de mine… nu stiu.

Inchid apa si ma consolez cu gandul ca nu am stat degeaba. Realizez ca intamplarile de genul asta te fac sa apreciezi mai mult lucrurile mici… cum ar fi viata, sau plimbarile in aer liber. Pentru ca, dupa cum putem vedea, nu stii niciodata cum atingi un cablu de 10.000 de volti si totul se termina ca si cum n-ar fi fost niciodata.

Cat despre ce s-a intamplat

Pustiul… sper sa fi supravietuit, inca nu am vazut nici o stire la televizor cu ce s-a intamplat azi in parcul Herastrau, dar cei care au fost acolo, cu siguranta nu vor uita prea curand.

Ion.