Noapte buna Bucuresti

Din ciclul, “seara se asterne pe genele oamenilor in ultimele metrouri ale zilei” iata cateva poze imortalizate prin subteranele Bucurestilor cu oameni in pragul usii lui Mos Ene. Poveste nemuritoare:

Nu se aude nimic in jur, doar sunetul rotilor de tren… bat ritmic in sina, spunand: “Tan, tan… tan, tan… tan, tan… tan, tan.” Niciun un sunet nou sa deranjeze somnul cetatenilor sleiti de munca, scoala sau de amorteala. Pe ici pe colo mai rasare cate o melodie in treacat, din castile vreunui rebel, dar totu-i calm, si in metrou e pace. De asta are grija paznicul din colt, care vegheaza stoinic somnul celor doi, si tine rockerii smardoi in frau:

-”Nu va mai miscati cu gecile alea pe scaun ca mi le zgariati,” le spune…

Fata noastra-i dusa-n alta lume insa. Nu vede, nu aude, doar viseaza. Poate o lume mai buna si un print pe un cal alb, sau poate cu o silueta de invidiat intr-un videoclip pe MTV, doar viselor nu li te poti impotrivi. Langa moţăie un domn… cam pe la 40, dar in putere. Munca l-a obosit pe zi, si seara, nu mai vede decat patul. Ochii ii sunt rosii ca o plantatie de mac si mainile ii cad usor de langa cap. S-ar lasa si el dus de val, dar frica statiei ce vine il tine bine… bine. Daca e a lui si-o pierde? E atat de cald si bine. Pentru o clipa isi priveste fiica… ar adormi pe bratul ei, dar nu se poate. Tresara cand aude vocea din metrou cum spune:

-”Urmeaza statia Eroilor cu peronul pe partea dreapta,” dar e cuprins usor de slabiciune…

Pe partea cealalta, intins lejer… şade un trainic armasar. E obosit si cu tricoul destramat, probabil munca e cea care l-a daramat, sau poate fata. E incordat si nu se misca, nici macar un centimetru. Metroul suiera acum si tipa. El nici nu se clinteste nici macar o clipa. Nu-l deranjeaza nici domniţa care trece si il loveste cu o poseta nu prea mica, e dus in lumea lui de pluta, ca o statuie in nemiscare absoluta.

Din buzunarul lui ceva vibreaza, si iata ca tresare. Cineva il cauta si pare…. ca pentru el mai mult e o alinare. Zambeste-n somn si se invarte, aproape vrea sa-si ia vecina s-o sarute. Acum suna tare si tresare, iar si iar, si apoi tipa:

-”Dar cine suna, in aia a mea mica!” se rasteste si intinde mana catre buzunar… dar inceteaza.

E prea tarziu, acum nu mai vibreaza. Asa ca se intinde iar… si doarme.

E totul calm si bland aici. Din nou se aude doar sunetul rotilor de tren: “Tan, tan… tan, tan… tan, tan… tan, tan.” Si melodia aceea-n treacat se aude iar, dar cam atat. E calm si pace, iar paznicul e tot acolo, ne tot vegheaza. Nu ne-a slabit o clipa.

Eu stau in fund si rezemat de bara, privind la lume si poftind, la o bucata din pacea lor interioara. Si ma adorm, usor, usor….visand la melci, sirene, pesti… lucruri firesti.

Din spate cineva c-o voce calda, ofera sfaturi batranesi, le spune fetelor mai mici povesti copilaresti, si inchid ochii:

Noapte buna Bucuresti!