Micul emo mi-a stricat antrenamentul

Nu urăşti când vrei sa faci un lucru, şi se găseşte mereu cineva care să te încurce prin simpla sa prezenţă acolo? Te deconcentrează complet. E cea mai naşpa senzaţie din lume. Mai ales daca tu ai fost primul acolo şi ea vine repede în spaţiul tău personal şi îţi sodomizează toată intimitatea.

După două săptămâni de pauză completă, am ieşit în sfârşit la un antrenament de Le Parkour. Lipsa mişcării începuse deja să se reflecte într-o stare de agitaţie şi nervozitate, aşa că am decis să îmi iau ghiozdanul în spate şi să îmi pun umpic corpul în mişcare. Pentru că toată lumea ştie… nu e nimic mai satisfacător decât o doză bună de endorfine şi câteva crampe musculare într-o zi ploioasă de primavară.

După 5 minute de alergat, ploua de rupea… aşa că mă refugiez rapid în gura de metrou aşteptând tăcut finalizarea concertului de picături. Numai un cuplu stă vizavi de mine, aştepând probabil acelaşi lucru, şi un câine care se aşează tacticos pe ghiozdanul meu. Nu sunt o companie prea plăcută însă… se retrage către cuplu şi acolo rămâne, puţin neliniştit, toată perioada. Aha, trdădătorule, acolo nu mai e la fel de moale, nu-i aşa?

Puştoaica care vorbea aiurea-n ploaie

Doar 15 minute a durat toată povestea, dar a fost destul de puternică să ude tot asfaltul. Ies satisfăcut din bârlog pregătit să mă arunc în aer şi hop, mă trezesc cu o mica emoidă postată fix în mijlocul locului meu de distracţie. Nu ca m-ar deranja în mod special să împart lucruri… dar tocmai s-a terminat o ploaie cruntă. De când stă ea aici, dacă eu am ieşit de la gura de metrou Izvor exact în momentul încetării potopului… şi ea era DEJA acolo!

Ce demoni ar fi putut s-o posede să rămână nemişcată în mâinile necuţătoare ale mamei natură, care o pedepsea şi o lovea cu picaturi mari şi reci pe faţa ei de un albicios deja anemic? Mai mult, încă purta o discuţie încinsă la telefon, protejat şi el de ploaie cu propriul păr, acum şi el ud, plin de picaturi mici, mici, mici.

Ma port natural… nu vreau să o stârnesc. Îmi aşez ghiozdanul uşor pe marmura traversei şi îi fac o poza. Aştept să plece, dar nu o face. Nici măcar nu mă observă. Încă freacă telefonul intre degete şi vorbeşte la telefon cu cineva. Eu deja m-am răcit aşteptând, aşa că îmi acord acest mic răgaz să refac încălzirea timp de vreo 15 minute. Tot n-a terminat… jur, n-am ştiut niciodată că emoizii sunt atât de comunicativi. Ce poate să povestească atâta timp?

Ploaia nu… fetişcana încă da

Mă supăr, mă postez pe marginea de marmură şi execut un salt de 2 metri şi ceva. Nu îmi permit să mă răcesc din nou… impresionat şi pentru mine, reuşesc o aterizare perfectă, ea însă nimic. Eu vroiam să îi arăt că aici au loc lucruri serioase, chestiuni care depăşesc o mentalitate crescută printre lame şi curele cu ţinte… să îi spun că îmi deranjează chi-ul. Ea tot nimic, încă mă ignoră. Mai execut acelaşi salt, apoi o variaţie, şi îmi fac un mic traseu pe suprafaţa umedă a gurii de metrou. Le execut încet, cât să nu îmi rup gâtul în speranţa ca toată agitaţia pe care o provoc să elibereze puţin locul de joacă. Fiindcă de obicei merge…

Sincer nu mă deranja atât de tare, dacă nu se punea exact în locul unde puteam lega o combinaţie de vault-uri sau un cat leap, ceva… Dar ea tot la telefon! Nu ştiu ce se întâmpla, dar cred că era sora tipului Emo care a trecut în altă reţea, că prea vorbeşte la mobil. Vroiam să mă duc să o şi întreb dacă vrea mai târziu să mergem să stăm pe întuneric, dar m-am gândit că după aia intră în vorbă cu mine şi nu mai scap.

A trecut o oră… mă uit la ceas, mai fac o poza. E tot acolo, în lumea ei… vorbeşte. Nu ridică capul nici măcar o clipă, e pierdută în telefon. Mai tace, probabil ascultă, apoi mai spune un “Da” timid, şi freacă iar telefonul de ureche. Are crampe la degete cred… aşa îţi trebuie… eu am nervi.

Până la urmă unul dintre noi cedează

Mai stau un pic… mă fofilez, şi încep să împachetez. Lupta pentru teritoriu se încheie aici. Sunt obosit, prea obosit să lupt cu psihicul de fier al unei puştoaice de 14 ani prinsă între pubertate şi ofertele Cosmote.

Ma duc spre parcul Cişmigiu, poate locul ăla încă nu e infectat de emoizi trişti şi rockeri second hand care zdrăngăne “Nothing Else Matters” pe chitări Hora.

Pula mea… Ion.