Studii sociale si experimente afective

Povestea ei in ilustraţii cu rechini

Cred că mulţi dintre voi s-au întrebat cât poate dura o relaţie fără sex, sau fără o apropiere fizică care să oblige partenerul să se implice în comuniune. Răspunsul evident este: Pai nu durează! În general fiindca după o vârstă fetele încep să aibe aşteptări, vise, temeri. Oare nu sunt bună? De ce nu încearcă să îmi dea bluza jos? Sunt grasă?? Şi astea sunt doar câteva din cele mai frecvente întrebări care trec prin mintea unei puştoaice de liceu blocată în corpul unei femei. Si dacă o persoană ajunge să îşi pună astfel de întrebări, cel mai probabil ele sunt şi adevarate.

Următorul pas către o labă

Dar se întamplă câteodată să şi exagerezi prin comportamentul tău. Sa crezi ca tu esti stapanul lumii si al lor tata esti si sa o dai si tu in bara. Pentru ca nu te poţi comporta aşa cu o femeie şi să crezi ca ea va jubila de fericire, stiind ca este nefutută de câteva săptămani, luni sau chiar câţiva ani… chiar daca e al dracu amuzant să stai şi priveşti toate semnalele disperate emise de ea: “Ne mişcăm şi noi mai cu talent?” sau “Îmi tragi şi mie la poartă azi??“. Fiindcă noi ştim că ele nu o vor lua niciodată atitudine. Le privim mereu cum adoră să fie curtate şi conduse acolo unde vrea săpânul. Şi mai ţin din când în când contră să nu se creadă că-s curve… e de înţeles, toată lumea ştie cum se învârte pământul. Dar cu cât perioada de abstineţă este mai lungă cu atat femeia devine  mai nesigură pe sine şi pe stabilitatea ei emoţională. Cam asta am aflat şi eu din toată povestea.

Viaţa ca o femeie speriată de cutremur

Multe se plang că sunt ignorate, altele simt nevoia de de a trece la următorul pas – care poate varia de la o mână pe ţâţă până la mutatul împreună. Unele vor să fie ignorate mai mult. Dar fără o bază stabilă care să demonstreze determinarea partenerului de a fii total, şi fără drept de apel, sigur că vrea sa facă lucrurile să mearga, fetele încep sa se simtă şubrede ca un balcon de cinematograf din Bucureştii vechi. Şi mai mult clachează.

Şi experimentul meu a pornit chiar stupid, fiindcă nu vroiam să mă apuc de studii sociale cu o persoană care nu mi-a greşit cu nimic. Dar hei… viaţa e o tarfă, şi după aia mori. Aşa spunea tovarăşul meu Mark.

Ca şi tipa de aici şi copila de aici, ultima mea prietenă a devenit pe parcursul relaţiei victima unei răutăţi sexiste care a început să se deruleze în capul meu ca o bandă de magnetofon. Şi m-am regăsit stând, aşteptând bucata aceea albă de final; cea care face capul magnetic să pocnească şi să pârâie timp de câteva secunde. Mereu te sperii, ştii că urmează, dar anticiparea te omoară, sperând că totuşi melodia va ţine mai mult de data aceasta. E o speranţa deşartă, ştii asta, dar o tot faci… tot mai aştepţi.

Direct la subiect….

Aseară am fost contactat… tonul fără smillie-uri şi litere nerepetate mi-a dat de înţeles că a ajuns undeva la limita bunului simţ. Nu e prima oară când văd asta, dar e cu siguranţă cea mai rapiă dezvoltare din toate relaţiilemele. Până acum treceau câteva luni până realizau că sunt doar un alt nenorocit fără suflet. Aparent vrea să ne despărţim… nu mi-o spune, dar o simt. Şi e trist fiindcă la un moment dat am încercat să îi explic că nu o fac din răutate. Dar era mai palpitant să îi acord importanţa de care se bucura şi poate să îmi alimentez ego-ul cu fiecare explicaţie şablonată pe care mi-o dădea.

Printre “E vina mea nu a ta” şi “Sper să rămânem prieteni” a reuşit să îmi provoace acelaşi zâmbet imbecil pe faţă. Fac asta de fiecare dată când cineva întră în jocurile bolnave. E ca o mască impenetrabilă pe care o afişez de fiecare dată, poate să nu rănesc persoana respectivă, poate să nu ma implic eu. Ce realizez e că, fie că e vorba de bolţ sau de o discuţie despre evoluţia regresivă a filosofiei feministe din ultimii ani, fetele ajung întotdeauna la un punct în care îşi pierd răbdarea şi cumpătul cu mine.

Toate sunt isteţe la început, şi toate au planuri să mă schimbe… dar toate realizează inevitabilul până la urmă. Ele iau totul ca şi cum li se cuvine şi noi nu suntem o cameră goală pregatită pentru redecorare. Şi unele dintre ele nu înţeleg asta acum, cum poate nici fosta mea nu o face.

Destinul lor e în mâinile abile ale unui strungar

Oricum printre prietene nebune şi casnice de duminică, faceţi în fiecare zi un lucru care vă sperie, vă contrazice credinţele. Nu o luaţi mereu pe acelaşi drum înspre casă şi cu orice preţ renunţaţi să vă mai asumaţi rolul de politicieni în relaţii, fiindcă a trecut de mult vremea când bărbaţii vă vânau pe cele cu picioare puternice, coapse de albinuţă sau sâni fermi… acum sunteţi pe toate drumurile. Şi nu mai e distracitv deja.

Cât despre modul în care a decurs relaţia mea. Printre multe prietene studente la Politehnica, amici fără prea multă activitate socială care işi trăiesc viaţa prin tabere de informatică sau femei in toată regula cu obsesii nesănătoase pentru Nicu Covaci, eu mă simţeam ca Steve Irwin în Crocodile Hunter.

Nu am înţeles, e cum de a interpretat bunăvoinţa şi atitudinea mea către ea drept un semn de slăbiciune. Dar dacă a reuşit să găsească motiv pentru a mă părăsi: “Mă bagi prea mult în seamă”, probabil nu conteayă prea mult. Bărbaţii cu pălărie şi parpalac care afişează o atitudine misterioasă au murit odată cu femeile împănate şi muzica formaţiei Phoenix. Lumea nu se mai ascunde după gulerul înalt şi cozorocul lăsat pe ochi. Nu e normal şi viaţa nu prea mai bate filmul.

Ce a învăţat lumea din asta?

La final pot să spun din nou că nu sunt impresionat. Păcat că acum e prea târziu să mă laud prietenilor că eu i-am dat papucii, fiindcă băieţii mă au în Google Reader. Aşa că nu pot decât să las în urmă asta:

Pentru toate târ… fetele de toate vârstele…

Nu vă mai acordaţi atâta importanţă.

Trebuia sa o spun.

Ion.