Viaţa ca un antrenament de condiţionare

Ma mişc… o nouă zi de antrenament după o lungă perioadă în care simt că mai mult am dormit decât am trăit. Parcă că mi-am pus viaţa pe pauză să alerg după o dorinţă care întârzia să se mai împlinească. Ironic dacă stai să te gândeşti – să te opreşti din alergat să fugi după un vis.

Poate tentat de nevoi mărunte, de o maturitate pe care nu eram deplin pregătit să o înţeleg… nu ştiu de ce dar la un moment dat antrenamentele mele în Parkour s-au oprit. Ca de altfel şi orice altă activitate pe care înainte o apreciam. Apoi, la 2-3 luni de la încetarea antrenamentelor, uitându-mă mai cu patimă la balustradele din parc decât la bunăciunea blondă care stătea pe banca alăturată, am realizat că încă mai gandeam în spiritul disciplinei pe care mi-o formasem, orice aş fi făcut. Atingând cu mâna zidul clădirii unde muncesc puteam să vizualizez tic-tacul care m-ar fi proiectat în cat-leap pe ţeava de gaze. Puteam să simt kong-ul precizie de fiecare dată când ieşeam în Herastrău şi treceam pe lângă o bară cu piloni pe lângă. Mintea mea se antrena şi reacţiona la fiecare stimul din mediul înconjurător, în timp ce corpul meu ţipa să îl urmeze.

Muşchii ţi se încordează şi adrenalina pompează de parcă ai efectua mişcarea şi mintea îţi spune să alergi, să nu te mai opreşti până nu îţi cedează picioarele. Asta face antrenamentul de Parkour din tine. Te împinge la limita imposibilului şi îţi spune să mergi mai departe. Odată ce ai simţit libertatea absolută viaţa devine un drog pe care îl vrei tot mai des, în cantităţi mari şi perioade tot mai întinse. Nu poţi să guşti din acadeaua copilului vecinei şi apoi să i-o mai dai înapoi, e împotriva firii.

Şi nu e disciplina în sine… nu e speed-vault-ul care îl dai în Mitropolie sau Kong-ul pe care îl reuşeşti in TNB. E mentalitatea pe care ţi-o formează mişcarea repetată. Modul în care percepi lumea când ştii că drumul celorlalţi nu mai e demult şi drumul tău. Fiindcă odată ce ai înţeles că lumea nu se limitează la trotuare, pasarele şi zebre prost semaforizate, realizezi că limitele de ieri sunt doar obstacolele de azi… gata să fie depăşite, gata să fie învinse cu o singură mişcare a încheieturii tale şi un salt. Şi nu e vorba numai de trotuarele cu piste de biciclişti, zebrele din faţa blocului tău sau semafoarele care sunt mereu pe culoarea roşie; vorbesc de lumea pe care ţi-o creezi în propriul cap, cu ziduri înalte, sârmâ ghimpată şi pasarele acoperite care nu te lasă să vezi nimic în afară. Frica… frica de a eşua deşi nici nu ai încercat măcar, nesiguranţa şi lipsa motivelor pecatru care ai face-o… din nou, doar nişte concepte pe care le foloseşti pentru a deveni un traceur bun. Pentru că în timp ce trupul tău se antrenează şi depăşeşte obstacolele din beton, mintea ta îl urmează şi mintea ta dă kong peste barierele temerilor tale şi tot mai uşor frica devine cel mai de seamă aliat pe care l-ai cunoscut vreodată. Ca şi cum ai fura acadele de la un copil.

“Nu te urca acolo! Nu sări pe alea. Nu ai voie în zona aia” sau “O să cazi şi o să îţi rupi gâtul! Chem poliţia derbedeule dă-te jos de pe fiica mea” sau “De ce faci asta, vrei să mori?”

Toţi traceurii cunosc bine afirmaţiile şi întrebările astea. Trăim într-o lume în care nu e nevoie decât să faci ceva diferit pentru a deveni o ameninţare pentru societate sau pentru tine şi să meriţi să fii oprit. Conform celor mulţi, nimeni nu ar trebui să cunoască libertăţile mişcării decât dacă o fac într-o sală amenajată, nimeni nu ar trebui să practice un sport decât dacă o fac într-un mediu controlat strict şi în care nu pot relaţiona direct cu mediul în care au cea mai mare nevoie să o facă… cel real.

Poţi să te închizi într-o sală, să te antrenezi zi şi noapte, să devii un al doilea Damien Walters şi să obţii recunoştinţa a mii de antrenori sau experţi în domeniu, dar în timp ce faci asta, afară…. acolo, se întâmplă viaţa. În timp ce tu aterizezi pe o saltea moale şi în totală siguranţă, afară betonul rece sau asfaltul fierbinte nu îţi va ierta nici cea mai mică greşeală. Pentru că odată şi-odată va trebui să ieşi în lume şi situaţia să îţi ceară să reacţionezi. Unde mai e mediu tău sigur şi pufos? Unde sunt saltelele acum?

Sunt îmbrăcat în haine de stradă şi cu o pereche de teneşi nelegaţi la şireturi. Sunt în centrul capitalei alergând pe marginea zidului din spatele Teatrului Naţional. Sar, ating pământul cu vârfurile picioarelor şi mă rostogolesc. Alerg şi lovesc zidul din faţa mea cu piciorul drept, transferându-mi momentul pe verticală şi mă prind de marginea lui. E 8 dimineaţa şi nu e nimeni în jur să mă privească ca pe un ciudat sau să mă întrebe de ce fac asta acolo. Astăzi nu mai vreau să alerg după tentaţii şi plăcere ca un hedonist orbit de păsărică şi marihuana. Astăzi mă simt din nou pregătit să fiu eu.

Ce te face pe tine să fii tu? scrisul poeziilor, mersul la şcoală, fotbalul sau bârfitul cu prietenele la sfârşit de săptămână? Sunt puţine lucruri care pot ţine oamenii să nu îşi piardă minţile sau să îi facă să continue pe un drum care îi face să se simtă satiosfăcuţi de ei. Prietenii nu sunt mereu acolo, autosugestia merge numai până la un punct, şi singurul lucru pe care îl ai la sfarşitul zilei, când te confrunţi cu o criză, e propriul tău antrenament. Aşa că privind în jos de pe marginea zidului la oamenii mici ca nişte furnici, întreb…

Antrenamentul tău care e?

Ion.