Antrenamente masive de parkour in Cluj-Napoca

Haideţi să vă povestesc cum a fost la Cluj-Napoca. Pentru prima oară în orasul ăla şi m-am îndrăgostit pe loc. Nu neapărat de oraş, cât de femeile care treceau şi nu aveau aer de puştoaice maltratate de parinţi sau bunicii adoptivi. Erau mature, fardate decent şi nu purtau batic din ăla cu pătrăţele la gât. Aproape nici una… cele care aveau, nu aveau accent ardelenesc. Cred că Cluj-Napoca este un fel de Japonia. O insulă izolată unde cultura socială si-a urmat propriul curs, neprihanită de mizeriile metrosexuale de pe la Bucureşti sau Slatina.

Aşa că în cinstea oraşului, şi a prietenilor cu care am fost, m-am îmbătat ca un câine şi am alergat dezbrăcat prin curtea cabanei unde am fost cazat, cu o casca de miner pe cap. Lumea e diferita la capatul celălalt al Romaniei, asta e clar. Deşi am fost acolo din considerente sportive, nu am putut să nu observ că lumea interactionează diferit la 500 de km depărtare de Bucureşti. Chiar şi vânzătoarele de la bar.

Pentru cei care nu au stiut, pe 1 si 2 Aprilie a avut loc Jam-ul anual de Parkour, găzduit de data asta… aţi ghicit, în Cluj. Aşa că era perfect logic să fiu şi eu pe acolo, împrăştiind sexism ieftin şi filosofie Parkour printre copii şi neveste. A fost misto, a fost frumos afară şi pot sa spun ca a meritat clar un drum de 10 ore printre babe, paporniţe şi plictiseală ca la uşa cortului.

Locuitorii din oraş aproape că nici nu au ştiut ce se întâmpla în oraşul lor, lucru pe care nu pot decât să-l apreciez. Fiindca înseamnă că a fost o organizare bună. Parcul Babeş – unde e făcută şi poza – e un loc bestial pentru antrenamente şi condiţionare, iar oraşul în sine are ce să ofere oricarui traceur în vizită. Oamenii normali au şi nişte biserici sau statui, dar n-o să intru în detalii pe care nu le cunosc. Mai ales că eram prea ocupat să mă uit mereu după locuri de căţărat şi precizii, ca un copil după cadouri de Crăciun.

Ce m-a enervat, apropo de chelneriţe şi lume diferită, era că au ăia din Irish Pub o bancă din care iese afară un cui. Băi frate, mi-am rupt şi pantalonii şi ghiozdanul acolo, la care singura expresie a picoliţei a inclus un “no” şi un “ioi”… apoi zice: “Da, n-avem ciocan.” Asta m-a derutat şi mai mult, mai ales că nu cerusem unul! Vroiam să rezolve ei problema, nu să mă pună pe mine să fac tâmplărie ca la Bucale!

Oricum, Parkour Jam 2010! Cluj.

Ion.