În sectorul pentru periculoşi, este un tip Giani… Contemporan cu mine, el e o specia mai rară în inchisoare, pentru că este un ţigan fetişist. Şi fetişul lui este să fută fete virgine. Pentru că îi place să vadă cum şiroieşte sângele pe coapse fetelor pentru prima dată. Pe unde a cutreierat ţara, aparent, a bătut şi violat foarte multe puştoaice care îndeplineau criteriile lui, indiferent de vârstă sau statut social; şi umbla mai ales prin sate izolate. De-asta nu este prea agreat în comunitatea închisorii şi mereu stă la separeu, dar nimeni nu îndrăzneşte să îl provoace. Fiindcă e mare, burtos şi are toate rudele închise împreună cu el.

Acum, după cum v-aţi şi imagina, Giani nu are acces la foarte multe fete în locul în care este. Aşa că în urmă cu vreo doi ani, a devenit inventiv cu noii deţinuţi. Aşa că în fiecare săptămână prinde câte un biban, îl înghesuie la baie, îi sparge nasul şi apoi îl obligă să îi sugă pula. Afară, ăsta e un banc de spus la petrecerile gay. Şi e amuzant, sincer, eu m-am căcat pe mine de râs când am auzit, dar în puşcărie, asta e o realitate crudă, dincolo de cele mai sălbatice vise ale voastre.

Şi puşcăria nu este o grădiniţă unde auzi tot felul de poveşti pentru a speria copii să nu îşi mai sugă degetele noaptea. Oamenii ăştia au tatuaje cu “Mariana+Gigi” pe pumn şi sirene pe antebraţ, dar totuşi povestesc căcaturile cu vocea tremurândă şi doar în interiorul celulei.

Acuma, sincer nu l-am văzut niciodată pe Giani, dar cred că nu este un personaj cu o stimă de sine foarte mare. Adică, să fim serioşi, în momentul în care ajungi să îţi imaginezi o păsărică nerasă de două zile… sângerândă în mod erotic, întradevăr ai ajuns la graniţa cu ţicneala. Şi nu numai că ai ajuns, dar realizezi că nebunia ta e în spaţiu Schengen şi mergi la vale fără frâne.

Nu ştiu dacă încă vi se pare o glumă ce vă povestesc, dar până nici eu nu aş putea să inventez o poveste ca asta. Chiar şi acum stau şi mă gândesc noaptea, cum s-o simţi oare ăla violat şi cu nasul spart. Adică să zicem că în filme, vezi câte un viol-două între deţinuţi, îşi pun hainele la loc, apoi totul revine la heterosexualitate. Băieţii tot cu fiare, tot cu droguri şi bătăi fără motiv. Dar ăla cu muia spartă… ăla nu prea mai poate să iasă cu una cu două în curte şi s-o ardă cool. Acum mai grav e, dacă lu Giani îi place păsărica unuia că e mai strâmtă… păi nu îl face pe ăla donator de sânge?

Cu muia încă intactă,

Ion.

Ce am realizat în lunile astea, e ca nu ai nevoie de o viaţă de om să îţi distrugi viaţa, doar să o construieşti. O săptămână e de ajuns să arunci la gunoi totul. Iar doua luni, deja  se transformă in mai multe vieti irosite şi repetate în acelaşi fel. La capatul unui pat făcut din metal şi o chiuveta murdară, se termină orice speranţă că viaţa ta se va mai întoarce la normal vreodată. A fost o experienţă pe care multi dintre voi nu vor avea niciodata curiozitatea, sau ocazia să o aibă. Unii din voi chiar se gândesc acum că nici nu îşi doresc asa ceva. Şi înţeleg. Eu tot ce pot să vă spun e că, în aproape două luni, înăuntru am vazut totul… totul in afara de OZN-uri.

Dacă vă întrebaţi cum am ajuns în puşcărie, nu am foarte multe detalii, mai ales că dosarul meu înca nu este încheiat. Pot doar să vă spun că trecutul şi foştii prieteni au mereu tendinţa să se întoarcă înapoi spre voi şi să vă ispitească către o viaţă mai dinamică, o viaţă mai plină, cu tot mai multe nevoi satisfăcute. În cazul meu, o viaţă susţinută de puţin consum şi trafic.

La intrare, eşti un număr într-un dosar. În schimb, în penitenciar totul e controlat de alţi deţinuţi… vă vine să credeţi, într-o lume cu reguli, de fapt nu există reguli? Doar legi nescrise, pe care le afli încălcându-le şi preşedinţi de celulă cu mai puţine clase decât un tramvai. Aici totu-i normal. Sunt religioşi până la Dumnezeu, şi e aproape amuzant să vezi criminali citind Biblia sau câte o cărticică de rugăciuni, sperând să le fie iertate păcatele până ies din nou afară.

E ceva în sectorul în care stau eu, care dă un aer plin de umilinţă si putere locului. E greutatea usilor din metal care se închid şi scârţâie, deplasându-se pe şina învechită din podea. Sunt gardienii care merg pretenţios cu bastonul la vedere de parca abia te-au cumparat de la târgul de sclavi şi sunt colegii tăi de celulă care te mănâncă din priviri şi aşteaptă să adormi să îţi poată fura mâncarea.

Aici eşti pradă şi dacă nu ai grijă, eşti tratat ca una. Nu de unul, de toţi. Nu e vorba de violuri, sau bătăi fără motiv. Aici nu ai voie să te pişi fără acceptul şefului de celulă. El controlează, el impune, el spune şi face lumea să se învârtă. Dacă nu eşti cu ei, eşti destinat să testezi capătul unei periuţe de dinţi sau să ţi se pună cearceaful în cap să fii făcut “miuţă”.

Singurul motiv pentru care sunt acum, aici, înapoi în faţa unui calculator unde îmi pot aşterne gândurile e doar răgazul  în care rămân cercetat în stare de libertate. Dar până la această hotărâre, am avut de trăit cultura unei societăţi pe care nu o o voi uita niciodată. Şi mă simt prins undeva între două lumi. Sunt lumi pe care am început să le dispreţuiesc şi de care sunt totuşi fascinat. Privind acum în urmă, nu e mare diferenţă între viaţa din puşcărie şi cea din afară. Întors înapoi în libertate, după scurt timp, privesc mereu absent de pe marginea unei bănci şi trag paralele fine între viaţa mea de dinainte şi noul meu statut de puşcăriaş liber.

Pentru că, nu contează că nu ştie nimeni unde ai fost. Nu contează că ai acelaşi grup de prieteni, ai aceleaşi tabieturi. Undeva acolo, dincolo de uşa aceea grea care se închide în spatele tău, îţi rămâne prins sufletul, pentru totdeauna. Undeva între gratiile de la fereastra care dă spre curte şi vorbitorul unde nici măcar părinţii nu mai vor să vină, ştiu că va fi mereu o voce care va aştepta să îmi ureze din nou bun venit.

Aproape înapoi,

Ion.

Am fost la Montaniana 2010 şi am participat! Sună extraordinar. Din păcate, nu am reuşit să câştig decât un cur desfrânat şi o cură de orez cu morcovi care m-a ajutat să slăbesc instantaneu vreo 2-3 kilograme. În cazul in care nu ştiati zona Bucegi, este reprezentativă pentru traiul transhumant al românului de munte. Implicit, râurile lor de munte sunt la fel de legate de turmele bacilor, ca bacilul E-Coli de oile pe care le pasc pe acolo.

Am băut apă de munte 2 zile şi m-am căcat pe mine ca o stropitoare de C.A.P. comunist, patru zile. Da, da, da… cu tot cu flaşneta aia care se roteşte şi imprăştie jetul pe toată suprafaţa agricolă, în şuturi.

Dar nu doar asta a fost motivul pentru care nu am scris. Am câştigat cateva mii de euro (5 numere din 6) la Loteria Romana si mi-am petrecut ultima perioada plătind femei să se culce intre ele în aceeaşi cameră de la Radison. E un mod distructiv, dar distractiv de a-ţi cheltui banii. Şi din păcate era închis la biserica de pe Calea Plevnei, că mă opream şi pe acolo.

Din partea asta a lumii, lucrurile curg… şi la propriu şi la figurat. Acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă cac din nou şi să cobor la recepţie după mai multă frişcă.

Ion.

De puţin timp, am început să merg pe munte. Adică de aproximativ o lună. Întotdeauna am avut o nevoie de evadare şi libertate, probabil motivul pentru care sar peste ziduri, alerg de pe un bloc pe altul şi mă arunc în gol de pe poduri.

Acum, am început să fac trasee prin munţi. Şi realizez că încep să simt din ce in ce mai mult nevoia de a mă întoarce acolo. Printre brazi căzuţi, natură vie şi stânci aproape sfidătoare, mă regăsesc. E ciudat, fiindcă sunt un animal social de fel. Ador să stau pe lângă oameni, ador să fiu implicat în câteceva. Dar doar când sunt în oraş.

Un om normal se duce la munte, în general, cu un rucsac mare, bocanci şi lanterne pentru situaţii neprevăzute, poate chiar carabiniere. Eu merg în pantaloni scurţi, adidaşi de antrenament şi un ghozdan în care nu intră nici fardurile unei pitipoance de cartier mărginaş. Si mă simt extraordinar.

Acolo, era eliberant, era exhaustiv. Printre copaci şi stânci, uitat de sunetul autobuzelor şi vocea prietenilor demult lăsaţi în spate m-am simtit o mică parte din locul unde lumina nu pătrundea decât să întretaie frunzărişul.

Sunt foarte multe lucruri care scot partea animalică din semenii noştri oameni. Pentru unii e bătaia, pentru unii e distracţia, alcoolul… sau poate sexul. Pentru mine e muntele. Aproape ma simt acasă; sărind de pe o stâncă pe alta, încercand să nu mor cazând într-o râpă. Exista o anumită libertate, undeva la maginea prapastiei. Un sentiment pe care nu îl poţi intelege decât dacă îţi simţi piciorul cum alunecă necontrolat spre corola de minuni a lumii.

Undeva acolo, în munţi, e încă libertatea mea. Şi plănuiesc să mă întorc acolo cât mai des.

Nu-i usor sa ramai fidel promisiunilor pe care ti le faci, mai ales intr-o societate atat de vanitoasa. Si nici macar nu am renuntat complet la transportul motorizat. Merg pe jos doar in momentele in care nimeni nu e dependent de ajungerea mea la destinatie. Pot doar sa imi imaginez cum ar reactiona unii oameni, daca as ajunge dupa 3 ore, ars de soare, obosit, fara chef de munca sau distractie si stropit de 4-5 masini pe trotuar.

Nu stiu cati dintre voi ati fost vreodata nevoiti sa traversati orasul pe din doua, beti rupti, dar pot sa spun ca pentru mine e mereu o experienta proaspata. Plecand usor spre casa, lovit de bere si tequilla, luminile imi fac capul sa se simta nedorit, picioarele sa fie grele si vezica maltratata de o cantitate considerabila de alcool. Asta a fost atunci, pe 31.

Pe 2, am luat-o de la capat intr-un sir repetitiv de boacane ecvestre si excese dobitoace care intr-o zi o sa ma omoare. Si iar am mers pe jos, de data asta in plina zi, privind masinile cum trec pe langa mine si soferii razand in mintea lor de tipul care se taraste in genunchi pe langa gard, toropit de caldura si dealul Cotroceni.

Si lucrurrile nu devin mai bune, ba mai rau. Incep sa imi dau seama ca tenesii mei incep sa dea semne de ducă si tricourile incep sa se decoloreze. Da nu-i nimic, mai am doar 21 de zile.

Mai multi autori anonimi, in ere diferite, cu perspective diferite, au ajuns de-a lungul timpului, pe căi diferite, la aceeaşi concluzie. Ea dictează că persoanele care consideră idealurile lor imposibil de realizat, ajung mereu să lupte pentru un ideal sau pentru o cauză exterioară lor. Din afară, la început, indoctrinarea lor pare o activitate foarte egoistă dar în realitate trebuie să realizăm că ei nu fac decât să adopte înstrăinarea de dorinţele proprii, ca pe un mod de viaţă. Poate că din lene, poate că din frică, încetează să se mai întrebe care e scopul lor, pierduţi printre oferte de muncă în multinaţionale, chemarea Domnului şi copiatoare care se strică exact când au nevoie de xeroxarea a 5000 de pamflete cu Noua Dreaptă. Am astăzi un nou concept pentru: eu il numesc “egocentrism pozitiv”.

În ciuda trendului ascendent, cred ca cel mai mare secret al vieţii noastre mizerabile, este plăcerea de a gândi de unul singur. În pofida efectului sufocant al ideologiiilor religioase sau politice, o abordare egocentristă a vieţii te poate ajuta să reapuci frâiele propriei tale vieţi şi să încetezi să mai traiesti în pielea altora. Material pe care oricum trebuie să îl strângi pe tine cu o curea, fiindca mereu cade şi te lasă tot mai des în boxeri şi genunchii descoperiţi. Pentru că nu poţi fugi la nesfârşit de cine eşti.

Ăsta nu e chiar un manual pentru cei care vor să înveţe să gândească pentru ei. Dar vei descoperi că nu chiar tot ce e scris aici e o abureală pentru fete de 12 ani, abia ajunse la prima menstruaţie.

Orice sistem bazat pe un concept abstract, este o ideologie. Ideologia religioasă este cel mai vechi exemplu. Proiectul cosmic numit “Dumnezeu”, Subiectul Suprem al universului, iar noi, “Obiectele” acestuia.

O ideologie furnizează celor care o acceptă un sentiment fals de conştiinţă, o componenta absolut necesară în proliferarea gândirii de stup şi eliminarea aspiraţiilor personale din sistemul individului. Cei care acceptă acest nou sistem de valori încep să se comporte ca “obiecte” şi nu ca “subiecte”, permiţând astfel să se lase exploataţi, în loc să acţioneze în scopul atingerii propriului ţel şi al propriului vis. Toate ideologiile se bazează pe pe abstracţii diferite, în schimb toate dau individului acelasi sentiment de sacrificiu necesar, suferinţă şi supunere pentru binele cauzei servite.

În ziua de azi, oamenii sunt privaţi de analizarea ţesăturii propriei lor vieţi prin concentrarea atenţiei lor către un set de probleme artificiale, sondaje de opinie minuscule şi generalizări crase. Ce parere ai despre moartea lui Michael Jackson? Dar despre relatie dintre Catalin Botezatu si Mariana Kurnikova? Esti impotriva sindicatelor şi a cipurilor biometrice?

Toate sunt doar diversiuni de la scopul primitiv pentru care existam. Chiar şi înainte, aceste alte ideologii stabileau doctrine mult mai evidente. Cele 57 de varietăţi ale Leninismului sunt ideologii “revoluţionare” în care partidul este Subiectul îndreptăţit să dicteze istoria unei ţări controlând “obiectul”, care eşti chiar tu.

Acum, în zile mai apropiate nouă, ideologiile democratice şi-au bazat ascensiunea pe proliferarea ideii că ei sunt mâna invizibilă care cârmeşte bunăstarea lumii.  Denigrarea misticismului religios şi deturnarea ecumenică a fost primul pas pe care l-au făcut capitaliştii pentru a-şi consolida poziţia pe piaţa globală. In esenţă, mereu a fost vorba doar de o schimbare a sistemului de valori folosit, dar toate au fost mereu bazate pe aceleaşi premise dăunătoare.

Singura noastră problemă ar fi să ne alegem cum trăim. Exista o veche zicală evreiască care spune: “Dacă ai doar două variante, alege-o pe a treia”. Este o expresie pe care o folosesc des pentru a motiva învăţăceii în Parkour să fie creativi. Pentru că obliga oamenii să caute noi perspective. Şi privind dintr-o nouă perspectivă, poţi observa cu uşurinţă diviziunea artificială a scopului final… al scopului tău final. Adevărul este că eşti pe o stâncă care pluteste în spatiu. Unde mai sunt regulile tale acum?

Egocentrismul pozitiv se obtine prin atacarea constanta a informatiilor pe care le primesti, asupra premiselor false din jurul tau (“Române fii mai neamţ”, “Pentru o Romanie mai curata”) a conflictelor false (asa zisa superioritatea rasiala, discriminarea sexuala fara o baza stabila) , identitatilor false (“român”, “patriot”, “catolic”, “crestin”) si a dihotomiilor contrafacute (“supravietuire economica” vS “un mediu mai curat”) care iti invadeaza viata de zi cu zi.

Gândeşte activ, gândeşte critic. Pentru început, doar gândeşte. Fă-ţi propria viaţa centrul atenţiei şi evită să devii doar o statistică, pentru că altfel, la sfârşiful acestui post vei fi pierdut deja 15 de minute din viaţă degeaba. Şi ce e mai rău, e că propăvăduind orice fel de ideologie, în speranţa că va veni şi ziua ta, nu faci decât să te adânceşti mai mult într-un joc pe care nu cred că îl poţi câştiga. Pentru că atunci când dansezi cu diavolul, diavolul nu se schimba, diavolul te schimbă pe tine.

Eu sunt Ion…

Tineti minte de cand erati copii? Eu, da. E cea mai vie amintire a mea. Una dintre cele mai vivide e atunci cutreieram pe jos satele bunicilor si orasul natal, cat era ziua de lunga, si inca mai aveam timp si energie sa sar in pat pana cand se facea mancarea pe seară. Acum nu mai merg pe jos decat atunci cand nu e autobuzul în statie. Si am mai scris despre asta in multe postari trecute. Dependenţa noastră din ce în ce mai puternică de viteză. Dorinţa de a sta ca oile într-o cuşcă cu roţi. Militez demult pentru un trai independent de tramvai si miros de transpiratie.

În ziua de azi, “Etre et durer”, a devenit doar o alta fraza deşteaptă pe care o foloseşti pentru a impresiona prietenii la o sticlă de bere. Iar astăzi a fost una dintre cele mai educative zile pe care le-am avut in ultima vreme. Doar pentru că am mers pe jos toata ziua. Multa lume ar injura probabil pana la Dumnezeu, sa fie obligati sa mearga kilometri intregi pe jos cu atatea modalitati de transport in comun. Toti au o masina, o bicicleta, la naiba, poate chiar un carucior de cumparaturi. Eu nu am de nici unele.

Concret, asta m-a convins să continui, aşa că luna Iunie va fi luna în care merg pe jos. Vreau sa pot să nu am nevoie de o modalitate de transport să merg la pâine. Să pot ieşi din casă fără să vreau să merg spre staţia de autobuz din insticnt. Cu sacrificarea catorva perechi de adidasi sau chiar o febra musculara usoara, vreau sa reusesc sa spun “Da, mă pot descurca şi fără autobuz”. “Da, pot sa fiu acolo unde trebuie fără să contribui fenomenului de lenevire în masă”. Pentru că dacă stăm să ne analizăm statutul actual, realizăm că suntem dependenţi de mai mult de un singur confort. De la cuptor cu microunde la simplul moft al comunicării pe telefonul mobil, despre cum ai fost părăsită de boul ăla. Dacă aliniem traiul de astăzi cu explozia renascentistă din Italia sau epoca Victoriană din Marea Britanie, realizăm că până şi o stradă pavată este un lux pe care cetăţenii vechi le venerau ca artă.

După propria părere, omul nu a fost făcut să trăiască in lux, asta e clar. O putem vedea atât de des reflectată în bolile cardio-vasculare şi în artitele omniprezente, încât a devenit o normalitate. La baze, suntem nomazi, construiţi pentru a ne lua progeniturile în spate sau braţe şi să putem străbate savane, munţi, să urmărim cursul unui râu şi să ne hrănim cu proteine de origine animală, nu carhohidtraţi din cereale sau mâncare semi-preparată.

Aşa că luna viitoare fac un pas înapoi. Înapoi la mersul pe jos şi bazarea pe propriile-mi forţe pentru deplasare. Bhrams considera că după Beethoven nu a existat nimic. Indiferent de inovaţiile aduse de creatorii de instrumente, el s-a încăpăţânat să urmeze formula clasică, cum i-a fost dictată de partiturile Beethoveniene. Ca şi el, consider că după descoperirea mersului biped, nu a existat nimic.

În luna Iunie, propriile picioarele sunt singurele lucruri pe care mă pot baza.

Ion.

Cred că cea mai mare problemă a lumii din ziua de astazi e grija. Şi aici mă refer mai mult la Romania. Din punct de vedere tehnologic şi politic am evoluat enorm. Suntem extraordinari. În schimb, din punct de vedere social încă ne comportam ca nişte copii care aleargă la părinti să pârască vecinul ca a dat foc pisicii sau a zis “căcat”.

În timpul antrenamentului de Duminică, la absolut  fiecare pas, s-a găsit cineva să ne reproşeze, într-un fel sau altul, ca nu ne comportăm “în rând cu lumea”. Din reproşurile cele mai frecvente laitmotivul care imi vine in minte cel mai puternic e: “Mă băieţi, vă rog să nu mai săriţi acolo, duceţi-vă mă în parc, că vă rupeţi picioarele.” Şi cateodată, ne-am şi conformat.

Totul ar fi fost bine şi frumos, dacă în parc nu am fi primit alte reproşuri de genul: “Mă băieţi nu mai săriţi acolo, duceţi-vă în altă parte, că vă rupeţi picioarele.” Aş fi înţeles relevanţa cuvintelor acestora, dacă obiectivele pe care săream erau turistice sau le aparţineau în vreun fel. Dar răspunsul e, Nu.

Românul s-a născut paznic. Indiferent de statulul lui social sau formaţia profesională, locuitorul carpato-danubiano-pontic e întotdeauna îngrijorat de soarta şi sănătatea altora. El este un monitor razant al activităţilor din jurul lui şi nu ezită să indrepte potrivnicia folosind o acţiune rapidă şi tăioasă, pentru a reteza de la rădăcini răul din jur. Şi mereu foloseşte o logică de fier, suţinută doar de premise puternice, cum ar fi: “Păi e frumos mă băieţi; rupeţi cărămida zidului ăla de 2 metri lăţime şi 15 lungime, întărit cu fier beton şi plasă metalică. Sunteţi huligani?”

De fiecare dată când am incercat să avem o discuţie cu ei, nici unul nu a putut da un motiv cel puţin decent, pentru care ne interzice să mai “sărim”. Întotdeauna am considerat că sunt o persoană relativ literată şi care poate raţiona puţin, mai ales că am în spate o educaţie tehnică. Doar cu fete sub vârsta legală mai eşuez câteodată, datorită diferenţei de perspective. Aşa că, din nou, mă şochează să observ cum bărbaţi în toată firea reusesc să aibe asupra mea acelaşi efect ca o puştoaică de 14 ani – şi asta, fără să se ajungă la discuţii interminabile despre cum eu nu înţeleg ce simt ei/ele.

Observând zilnic lucrurile astea, nu reuşesc decât să mă simt ca un rebel fără cauză. Oamenii normali sunt nebuni, şi nu doar într-un singur sens.

În momentul ăsta sunt afară. De fapt, scriu acest post de pe laptop, cocoţat pe gard înalt din beton, intr-o zona wireless din Capitală. Şi pentru moment, nu e nimeni în jur să îmi reproşeze că îmi verific mailul conectat la o reţea wireless fără parolă. Şi mai mult ca sigur gardianul ăla care se îndreaptă spre mine, nu vine să îmi ceară taxa de internet.

De la capătul unui gard de doi metri…

Eu sunt Ion.

- unde e bucătăria.

Intotdeauna am apreciat oamenii care pot sa faca lucruri pe care eu nu le pot face, sau vad in obiecte, lucruri pe care eu nu mi le-as fi imaginat niciodata. Acest tip este unul din acele persoane, asa ca il impartasesc si cu voi: