Un cuplu era in masina, cand sotia se intoarce catre sotul ei si intreaba, “Vrei sa oprim sa luam o cafea?“

“Nu mersi, nu am chef sa beau cafea.” Asa ca nu au oprit…

Rezultatul? Soţia, care întradevăr vroia sa oprească să bea o cafea, s-a suparat pentru ca a simţit că dorinţele ei nu sunt luate în seamă. Soţul, pentru că că soţia lui a devenit bosumflată, s-a enervat. De ce nu a zis femeia pur si simplu că vroia o cafea?

Bărbatul nu a observat că, de fapt, soţia lui nu a pus întrebarea pentru a ajunge la o decizie imediată, ci pentru a începe o negociere. Şi soţia nu a înţeles, la rândul ei, că atunci când sotul ei a spus “Nu”, doar îşi exprima preferinţele sale şi nu stabilea o regulă. Tocmai fiindcă bărbaţii şi o femeile interpretează diferit şi conflictual astfel de situaţii, se regasesc mai mereu ciondanindu-se şi lansând remarci egoiste unul celuilalt.

Dar trebuie sa intelegem ca stilul de conversaţie al femeilor diferă foarte mult de cel al barbatilor.

Barbaţii cresc într-un mediu în care conversaţia este de mereu o competiţie. Fie pentru a se impune, fie pentru a preveni alte persoane sa îl domine. În schimb, pentru femei, conversatiile au rol de confirmare emoţională şi suport psihic.

Cred că acest lucru se poate observa cel mai bine în situaţia în care un cuplu are o relaţie la distanţă. O sa observaţi ca oamenii au întotdeauna reactii de genul “Oh, trebuie sa fie foarte greu sa păstraţi legătura“. “Cum suporţi să fii departe de el fără sa te infigi în trei puli concomitent?“. La care femeile, de cele mai multe ori, au un raspuns victimal, plin de auto-compatimire, in care afirmă că suportă pentru că ele iubesc mult şi nu contează că iubitul lor cel mai probabil plăteşte curve din Africa să se satisfacă.

Pe de cealaltă parte, revenind la un ton mai serios, un bărbat ar reactiona de obicei cu iritare, şi ar încerca să evidenţieze toate părtile bune al acestui gen de relatie: “Hei, măcar asa pot sa plătesc curve din Africa să mă satisfac”. Bineinteles, probabil nu o să facă asta niciodată pentru ca toată lumea ştie că bărbaţii preferă curve din Asia, dar de cele mai multe ori tipii interpretează acest gen de întrebari ca un atac direct la persoana şi reacţionează în consecinţă.

Întotdeauna bărbatii caută acel element de emasculare din vorbele prietenilor săi, şi reacţionează aproape violent pentru a-şi menţine statutul social. Pe de cealaltă parte, femeile privesc o astfel de conversaţie ca pe o şansă de a primi suport emotional şi consens de la colegele ei de sex.

De vreme ce femeile gândesc în acest mod, ele luptă mereu să păstreze un grad de intimitate foarte ridicat în relaţii. Barbaţii, îngrijoraţi de statut, tind să menţină o oarecare indepdendenţă emoţională şi socială. Trăsăturile acestea, total diferite, pot duce la puncte de vedere total opuse. Şi cand spun opuse, aici mă refer, ca Israel şi Palestina sau Madonna şi Britney Spears.

Un exemplu clar: Dacă prietenul unui bărbat se autoinvită, sau bărbatul este oarecum obligat social, să îl invite acasă din senin, acesta o va face fără sa îşi consulte soţia.

O astfel de situatie, de cele mai multe ori, va fi interpretata de femeie ca o lipsa de respect şi excludere a ei din mecanismul de decizii familial. O reacţie uzuală ar fi “De ce nu i-ai spus prietenului tău ca mai întâi trebuie să vorbeşti cu mine, să vezi dacă sunt de acord?”

Dar din perspectiva unui bărbatului un astfel de lucru este de neconceput. Pentru el consultarea cu soţia ar lăsa impresia că nu are puterea de a lua o decizie simplă de unul singur. L-ar face să se simtă, si să pară, ca un copil sau ca o marioneta in fata unui alt barbat.

Acelaşi lucru se aplică şi ordinelor sau propunerilor. De cele mai multe ori, femeile îşi încep propozitiile cu “Vrei…”. “Vrei să mergem în parc?” sau “Vrei să-ţi sug pula?”

Lucrul asta poate infuria bărbaţii. Fiindcă ei au descifrat pe parcursul secolelor, că acest lucru e de fapt un ordin. Aşa că majoritatea se împotrivesc cu înverşunare. Dar pentru o femeie, acestea sunt sugestii, nu ordine. Ele îşi formulează cererile sub forma unor propuneri , nu ordonanţe. Stilul lor de conversaţie este de a face alte persoane să facă ce vor ele, fără să se impună direct – câştigand acceptul celuilalt. “Da, ok, hai să mergem în parc!” Pentru că, prin definiţie, sunt nişte târfe manipulatoare, care nu au curajul să se exprime direct.

În cazul unor barbati, după cum spuneam, acest lucru poate avea un rezultat total opus. Daca aceştia realizează că cineva încearcă să le dea ordine, vor raspune cu mult mai multă înverşunare decât ar face-o în cazul unei cereri directe. Fiindcă o astfel de abordare contravine tuturor barierelor mentale pe care şi le-a format în mediul social în care trăieşte.

Problema este că, în cazul unui conflict sau o situaţie socială, majoritatea femeilor sunt reticente să se impună. Chiar dacă, de cele mai multe ori, tocmai acest lucru poate fi solutia ideală.

Dacă soţia din primul exemplu ar fi spus: “Am chef să oprim să beau o cafea!” probabil soţul s-ar fi conformat şi ar fi tras pe dreapta la primul Fornetti sau benzinărie. Fiindcă e o cerere directă, nu trebuie să analizeze contextul afirmaţiei, nu trebuie să interpreteze inflexiunile vocii femeii şi nu trebuie să aplice teorema lui Gauss pentru a extrapola eşantionul cel mai relevant în timp ce conduce maşina cu 120 Km/h prin viscol şi vizibilitate 0.

Când nu vedem diferenţele sociale dintre bărbaţi şi femei, putem foarte uşor să tragem concluziile gresite: “Eşti nebună!“, “Eşti un egoist nenorocit!“, “Nu îţi pasă de mine (bu, hu!).” Dar odată ce înţelegem micile diferenţe de abordare ale sexelor în situaţiile sociale, putem relaţiona mult mai usor cu sentimentele şi dorintele celuilalt.

Aşa că data viitoare când târfa aia îţi spune să te duci să te muţi la prietenii tăi de băutură, sau labagiul ăla îţi reproşează iar că îl sufoci cu gelozia ta, ţine minte:

E doar o diferenţă de abordare!

Ieri eram cu doi prieteni la o bere în oraş, când mă trezesc acostat din senin o fostă prietenă, vagă. Nu prea ştiu care era treaba cu ea, dar la un moment dat mă intreabă ce fac mai incolo cu prietenii mei. Mă uit, analizez circumstanţele în care am incheiat relaţia cu ea şi concluzionez:

-” O sa-mi înmoi mâna în Kerosen, o să îi dau foc, şi o să sodomizez o capră.”

Ce pot face trei pulărăi, cu o masă plină cu halbe de bere şi stive de tequilla, mai incolo? Cel mai probabil acelaşi lucru. Mai ales la feţele pe care le aveau prietenele prietenei mele şi pentru că târfa a trimis poze cu mine dezbrăcat, rudelor mele.

Sunt cea mai mare dintr-o familie mică. Traiesc la capătul lumii, adânc ascunsă între munţi şi văi adânci unde nu ajunge nimeni. Ar trebui să am gospodăria în sânge, ca toţi de pe aste meleaguri, dar nu sunt nici gospodină, nici om de nadejde in casa. Mi-s singura care am mers la scoala si singurul copil din familie care razbeşte a citi o scrisoare. Aici nu-i apa de la robinet, nu exista drumuri şi curentul încă aşteaptă la marginea satului semn de la cineva să intre. Doar stalpii stau ridicati pe marginea dealurilor, presăraţi printre pietre ca ciulinii printre grâne;

Nu am fost niciodata la fel de îndărădnică ca fratii mei la munca câmpului. Câmpul mă sleieşte de puteri, asa ca mama a decis să pun mâna pe carte, să îmi găsesc si eu un rost al meu. Singura dată cand am fost la cules de porumb, nu am reusit să recoltez decât o insolaţie şi o serie de Dumnezei de la tata fiindcă am lesinat pierdută în lan, timp de două ore. Aşa că m-au trimis la şcoală.

La 20 de kilometri de satul nostru este singura comună cu electricitate şi şcoală primară, singura din munţii noştri. Cum sapa e singurul lucru pe care-l stiu fratii mei ei nu mi-au urmat exemplul. Ma trezesc la patru dimineata si merg trei ceasuri până acolo, la şcoală. Tata imi da voie sa folosesc unul din caii din grajd, dar nu mereu, fiindcă munca câmpului e intotdeauna pe primul loc, şi nu o poate face cu un singur cal.

Aici timpul pare să stea în loc şi satul nu imbătrâneşte, niciodată. Dealurile astea par să ţină mai mult decât adăpost de viscol. Peste drum de mine stă acelaşi om pe care îl ştiu din copilărie, unde ascultam mereu aceleaşi poveşti la un gramofon prăfuit, dar unde ne întorceam mereu. Lângă noi, trăiesc doi bătrâni care au mereu ciondăneli cu tata fiindcă zbanghii mei de fraţi le sparg geamurile când se bat între ei cu pietre. Dacă stau să mă gîndesc, aici parcă nimic nu moare; nici măcar animalele. Măgarul Marcel mă trezeşte zilnic din grădina vecinilor, încă de când aveam 7 ani. Şi tot trage la căruţa stăpânilor cu aceeaşi îndărădnicie pe care o avea şi când era tînăr şi în putere; prin ploaie şi pe vânt, cu o încăpăţânare care încă mă uimeşte. Dealurile astea par să ţină viaţa în loc. Singurele care evadează şi se întorc sunt berzele.

Sunt singura care bagă de seamă. Toţi sunt prea ocupaţi să muncească zi-lumină pentru a vedea că aici timpul nu trece. Sunt cea mai tânără din sat. Câteodată cred că voi fi ultima care se va fi născut aici. Mă întorc mereu acasă, gânditoare şi cu inima neîmpăcată. Mă tem că nu o să mor niciodată, dar nici că o să trăiesc aici. Ca toţi din satul meu să fiu uitată de timp şi să mă trezesc întotdeauna în colţul meu de lume, ferită de viaţa şi fericire.

Au trecut deja zece ani de şcoală, într-o clipită, şi sunt iarăşi acasă, de ceva timp; iar prinsă între doua lumi în care nu-mi găsesc defel locul; între munca câmpului şi gura sobei. Privind printre bruma care se asează pe geamul odăii mele înţeleg că nu pot să fiu ca ei. Tata aleargă dimineaţa cu fraţii mei la câmp şi mama se trezeşte încă dinaintea orătăniilor să pregătească mâncarea pentru ei şi pentru animale. Doar eu stau.

Am încercat să fug, sa plec din sat, dar picioarele nu m-au dus departe. Chiar am fost la preot şi m-am spovedit, mi-am recunoscut toate păcatele şi l-am implorat pe Dumnezeu până la disperare. Şi până la urmă, când lacrimile au ajuns sa imi tubure privirea si să mă slăbească atât de mult încât să nu mî mai pot ridica din pat, ai mei mi-au spus ca o să plec de tot din satul meu de tot; nu mă mai intorc decât la vară. M-au înscris la internat în oraş, la 150 de kilometri.

Însă acum nu pot decât să aştept. Mă scufund în cărţile luate de prin sat şi mă răstesc mereu la paliul de fratimiu fiindcă îmi fură cărţile să împacheteze ouăle cu paginile lor. Mama face bulionul la pirostriile din faţa casei şi stă gânditoare la zăvada şofrului şi căldura focului. Priveşte în gol de ceva timp. Trec pe lângă ea să o observ şi mă cheamă la focul ei să aibe o vorbă cu mine. E tânără şi zâmbitoare, la fel ca atunci când eram copilă. Las cartea şi îmi scot mănuşile şi fug repede la focul ceaunului să mă cuibăresc lângă ea cu mâinile întinse la focul care dogoreşte a acasă.

Pământul îngheţat din jurul nostru ămi aduce aminte că e ultima oară când mai văd faţa roşie a fratelui meu mai mic după frecuşul cu zăpadă sau mustaţa plină de brumă a lui tata când intră în casă. E ultima iarnă din sat. Visul îmi e alungat de mama, care mă trage lângă ea cu tot cu scaun.

-”Peste două zile o să pleci. Tatu’ n-are sa vorbească cu tine, dar e mândru de fetiţa lui. Datina zice ca atunci cand pleaca un băiat în lume să îşi găsească rostul, primeşte de la ai lui cei mai apropiati un cal si un bici. Dar tu n-ai avea folosinţă pentru aşa ceva. Sunt lucruri bărbăteşti. Vino..”

Şi mă trage mama în casă la capul patului, unde ţine plapuma de iarnă. Trage de acolo un stilou şi o agendă neagră, ca acelea cum găseşti la piaţa din fiecare joi.

-”Nu pot sa te las să pleci în lume fără nimic să ai ca amintire. Ia, să pleci în lume cu o foaie şi-un stilou. Nu ştiu cum o să te aperi cu ele sau cum o să te descurci în lume doar cu ele… dar sper că o să-ţi folosească. Poate o să ajungi mai bine acolo decât aici, în sat. Noi o să rămânem aici, pe pământul nostru şi o să ne gândim la tine.”

Nu e mult, şi foile sunt încă umede din cauza ploii care a căzut în ziua târgului. Probabil mama a fugit cu ea sub haină tot drumul.

Privindu-le, îmi dau cu seama că la fel ca si calul si biciul dat baietilor, stiloul si cartea sunt doar simblouri dupa care sa ma ghidez. Nu am cal, şi nici căruţă să mă ducă unde vreau. Dar nu mi-e frică; sunt lucruri barbateşti, nu-mi au folosinţă mie. Cadoul de la mama, înseamnă începutul vieţii pentru mine. Sansa mea sa plec in lume.

Asta se intampla acum 2 ani. A fost ultima oara cand i-am vazut pe toti impreuna. Facand cu mana din tren si indepartandu-ma de ei, simteam cu ceva din mine ramane acolo, stingher. Printre sunetele trenului si fereastra deschisa a vagonului pot auzi vocile lor urnadu-mi drum bun si un sentiment din ce in ce mai puternic ca, poate, e o greseala.

E o noua viata unde sunt acum. Sunt la un liceu de prestigiu, si am foarte multe prietene cu care imi pierd timpul prin oras si invat mereu lucruri noi.  Nu e ca la sat. Aici ies cu colegii mei si privesc prin vitrine, in timp ce acolo stateam, si ne holbam la chioscul cu acadele si radeam si chicoteam cand vedeam ca cineva intra si cumpara chiloti sau dresuri.  Aici merg la teatru sau privesc un film la cinema, in timp ce realizez ca acolo luam hainele bunicii sau a mamei. Singura distractie era cand ma imbracam in baiat in timp ce fratii mei in fete si colindam tot satul asa.

Dara cum sunt intr-o camera de camin. Inconjurata de patru pereti, si incerc sa imi spun ca sunt fericita. Dar oare mi-am dat libertatea pentru o bucata de ciment? Pentru un trai care nu imi da voie sa pasesc pe langa trotuarul delimitat, sa nu vorbesc cu nimeni pe care nu cunosc, sa nu ies dupa lasarea noptii pe strada. Ma intreb daca iesitul in club si o piesa de teatru pe luna sunt deajuns sa justifice instrăinarea pe care o simt in suflet.

Tocmai am primit o scrisoare nouă. Într-o eră a telefonului şi a internetului eu încă vorbesc cu satul meu prin posta normală. Scrie că mama a murit, aşa că trebuie să mă întorc acasă. Cred că mai spune ceva, dar picioarele îmi sunt prea slabe să mai pot citi. Muzica intra in fundal, se infunda, si peretii par sa se darame pe mine. Imi aduc aminte de vorbele mamei si cat de mult tinea la obiceiuri. Datina spune că trebuie să fiu acolo să mă ocup de inmormantare. Sa fiu femeie în casă; asa ca trebuie sa merg indată.

Ma urc in tren si inima imi bate puternic, de parca nu ar stii ce sa faca mai intai. Să fie tristă, nervoasă un pic fericită sau emoţionată să se întoarcă înapoi în satul meu. Chiar daca ma duc pentru moartea mamei, parcă abia aştept să simt din nou mirosul de iarbă cosită din grădină şi să merg pe uliţa din spatele curţii până la balta unde se bălăcesc raţele şi gâştele din sat. Poate ca viata are un mod ciudat de a ne atrage inapoi pe drumul ce bun. Poate ca asa a fost să fie.

La gară mă aşteaptă tata. Îmi face semn să mă sui în căruţă şi mă priveşte rece, de parcă e prea obosit să mă salute. Imi ridic rucsacul de jos si ma pun langa el pe banca şi-l pup pe obraz. Mână calul şi pornim uşor spre casă. Nu vorbeşte, dar privindu-l, pot vedea urmele bătrâneţii pe mâinile lui. Pe măsură ce mână calul să meargă mai repede, văd cum ridurile de pe fata si frunte s-au transformat in santuri permanente si vocea lui e tot mai ragusita.

-”Unde e Horea?”

-”Ce?”

-”Horea, calul celălalt.”

-”Eh.. l-am dat firar al dreacu, cu necazul ăsta acum, de murii mă-ta, o trebuit să-l vând, să avem cu ce să facem şi noi treburile lumeşti”

Asta e singura discutie pe care izbutesc sa o incep cu el. La intrarea în sat pot să văd că ceva e in neregulă. Las geanta să cadă în praful de la marginea uliţei şi păşesc încet pe asfaltul proaspăt turnat până în poarta vecinilor mei. Sunt la fel de străină locului ăsta cum eram şi oraşului unde am plecat. Satul meu moare.

Încet, încet e înlocuit de altul şi parcă nu mai recunosc nici drumul către casă. Stâlpii de electricitate, acum îndreptaţi şi cu fire lungi pe deasupra, curg din deal până în mijlocul satului, iar sunetul maşinilor e acum mai puternic decât al tunetelor care mă îngrozeau in copilărie. Privind acum feţele fraţilor mei acum deveniţi bărbaţi in toată firea, casele vecinilor goale şi curţile fără păsări imi dau seama că veşnicia satului meu s-a veştejit şi magia copilăriei a murit odată cu plecarea mea de aici.

Şi acum ştiu că odată cu mama mea, o să îngrop acolo jos şi vechiul sat. Nici aici nu mai e loc pentru mine…

Este o relatare despre un lucru numit onestitate. Un concept care ar putea să vă schimbe viaţa… dar sincer, chiar nu mă interesează.

Adevărul este că scriu articolul ăsta fiindcă nu am alt lucru mai interesant de făcut şi trebuie să pun un post lung pe blog, să scap de gurile rele care spun ca m-am transformat intr-o târfă comercială. Urăsc să n-am despre ce să vorbesc; Dacă mă întâlnesc cu tine şi nu eşti capabil să porţi o discuţie decenta, îţi fut un cap în gură şi plec fericit că fiindca nu am fost nevoit sa stau langa tine simtindu-ma jenat că sunt mai inteligent ca tine. Toată lumea simte asta, măcar odată.

Nimeni nu vrea să se simtă prost întro situaţie, chiar dacă se întâmpă, nu vor să recunoască, pentru a nu răni sentimentele celuilalt. Şi sunt dezamagit. Nu înţeleg cum toată lumea poa’ să promoveze sinceritatea şi totuşi se ascunde constant în spatele unui zid de ezitare şi ruşine. Aş vrea ca toate fetele atrăgătoare pe care le-am cunoscut în liceu şi facultate să citească acest post. Aş vrea să fie uimite şi impresionate, şi să afişeze o urmă de regret fiindcă nu au ales să facă sex cu mine când au avut ocazia. Aş vrea ca în viitor să reuşesc să fac sex cu ele, poate la o reuniune de clasă apropiată.

Cam ăsta e crezul onestităţii radicale. Să spui ce faci şi să faci ce spui. Cam exact opusul tuturor prietenilor tăi din prezent. Da ştiu că sună idiotic. Cum să spui adevărul? E ca şi cum ai înmâna lui Râmaru 0 licenţă de obstretic-ginecolog sau o armă unui gras infect cu 4 clase (…stai?!). Ideea e că astăzi înşelătoria şi minciuna fac lumea să se învârtă. Fără minciuni, relaţii de iubire ar eşua, angajaţi ar fi concediaţi, mândrii ar fi spulberate, guverne ar cădea peste noapte.

Şi totuşi, undeva acolo, există totuşi un interes fiindcă incă nu te-ai oprit din citit. Eu sunt un mincinos compulsiv. Recunosc. Nu chestii importane de genul “Nu, nu ţin minte să mă fii culcat cu prietena ta cea mai buna ieri”. Sunt lucruri mici, pe care le repet în fiecare zi şi de care nu pot să mă dezvăţ oricât aş încerca. Mici neadevăruri, lucruri spuse pe jumătate. Dar ma surprind spunând cu zecile pe tot parcursul zilei. “Da, bineînţeles că o să te sun“, “Mi-ar face plăcere dar trebuie să merg la ginecolog cu sora mea” sau “No, i am not from Romania.” Şi la sfârşitul zilei nu cred că ajută pe nimeni să înţeleagă ce e în neregulă cu societatea şi de ce sunt cu mâinile în jurul gâtului său după cinci minute de conversaţie. Poate că o terapie intensivă “de adevăr” mi-ar prinde bine.

La un anumit nivel, cred că societatea deja face primii paşi către onestitate totală. Toată lumea are un cont pe o reţea socială, mulţi îşi deschid bloguri unde relatează fapte din viaţa lor şi tot mai multe companii adoptă politica unei transparenţe totale. Fie că e bine, sau rau, în curând toţi vom începe să ne dezvăluim frustrările şi nemulţumirile faţă de ceilalţi. Şi nu este un lucru rău. Lumea are nevoie de adevăr, chiar dacă doare.

Dacă stau să mă analizez, momentan, nu pot să o fac în mod constant. Tot amân să îmi duc onestitatea până la capăt, si mereu scap câte o frază care să readucă discuţia înapoi in zona aia de confort social, unde toţi se simt bine şi nu trebuie să se confrunte cu propriile prejudecăţi sau neajunsurile lor intelectuale… sau emoţionale.

În urmă cu ceva timp, fiindcă eram la aceeasi masă cu o tipă care ma deranja prin modul în care arăta, am decis sa încerc, din nou:

-”Să-mi bag pula, cred că eşti foarte grasă. Dai impresia ca eşti o târfă care trăieşte să mănânce dulciuri şi să îşi plângă de milă că nu arată bine.” am spus fără să mă gândesc la sentimentele ei.

-”Nici mie nu-mi place că eşti un slăbănog care trebuie să poarte chiloţi cu un număr mai mic să îşi ascundă erecţiile. Deci care morţii mă-tii e problema?”

E o linie subţire între onestitate şi spirit critic infiorător. Criticii sunt cei care iti spun ca te iubesc si le pasa. Cand o dai in bara si nimeni nu se mai oboseste sa iti spuna, inseamna ca deja au renuntat la gandul ca mai poti fi salvat.

Adevărul e că adevărul doare, dar e intotdeauna cel mai bun catalizator al comunicarii, pentru ca nu poti sa fii altcineva decat cine esti şi pentru ca nu poţi să faci lucruri de care nu eşti în stare. Nu a fost ceva elevat, nu a fost o dezbatere tensionată despre subiectivitatea standardelor la care ne raportăm când afirmăm lucruri sau motivul pentru care ea a ajuns o grasă infectă. Dar pot să jur că umerii i s-au relaxat şi i-a disparut un rid de pe frunte.

Cred că toată lumea se teme de sinceritate, dar a uitat de ce. Ei cred că pot răni sentimentele celuilalt, că îi va provoca un atac cerebral sau o cădere nervoasă demnă de Socola. Când poate acea persoană are nevoie exact de o doza puternică de sinceritate. De ce sa te minţi că poti sa asculti delirul prietenei tale 3 ore într-un parc supraaglomerat unde copii aleargă ca descreieraţii pe lângă tine si cainii se cacă nestingheriţi lângă banca pe care staţi îmbrăţişaţi ca doi negri încolţiti în junglă de un tigru. Amandoi sunteţi iritaţi, dar nimeni nu spune un cuvânt.

E bine sa îi spui ca vorbeste numai aiurea. Că se vede de la o poştă că face conversaţie doar să nu se confrunte cu acel moment de linişte stânjenitoare cu care nu se poate descurca. Şi ea o sa iti raspunda “Sugi pula!” şi tu poate o să îi spui ca e o pizdă fără personalitate dar că îti place rochia ei, şi ea o sa fie nervoasa şi totuşi flatată. Dar asta e o relaţie, nu poţi să te ascunzi după un zid de zâmbete şi apoi să explodezi la coadă la Carrefour, să o ştrangulezi pe târfă fiindcă a uitat să cumpere lapte.

Pentru ca asta e comunicarea: schimbul de sentimente veridice şi de trăiri reale. Pe care poţi să le atingi cu varful degetelor, al căror gust îl ai mereu pe vârful limbii. Şi nu mereu sunt plăcute şi calde. Nu întotdeauna ai lucruri frumoase de spus, dar tocmai asta le face pe cele importante să merite.

Şi pentru fosta prietenă care m-a întrebat acum ceva timp dacă îmi place cum îi stă cu părul vopsit, răspunsul e Nu; cred că eşti o balenă eşuată cu mai multe cute decât un Shar-Pei uitat în maşina de spălat…. roşcat. Acum ştii…

Ion.

1. Deschide acest clip primul, pune-l pe pauza, da-l pe mute, si trage de bara de progres pana la 0:32:

http://www.youtube.com/watch?v=SS1dO0JC2EE

2. In alt tab, deschide acest clip; da volumul la maxim:

http://www.youtube.com/watch?v=ZThquH5t0ow

3. Apasa play. Imediat cum incepe al doilea videoclip, du-te inapoi la primul si apasa si acolo play. Tocmai ai creat un videoclip extraordinar de amuzant.

Daca razi, o sa ajungi in iad.

Ion.

Afla si tu cum te poate ajuta statul sa iei exact de ce ai nevoie, fara nici un fel de efort. Numai prin Raiffeisen!

Se pare că nici Tokio Hotel nu mai suportă emokizii cu freze asimetrice şi început de anemie. După cum vedeţi în poza alaturată, au început deja campania de promovare a formaţiei printre bunicii şi părinţii acestora. Până la urmă, nimeni nu vrea fani care nu îşi permit să plătească biletele din alocaţie.

Alte dovezi concrete despre evolutia abisală am mai prezentat aici şi aici. În mare, poza a fost realizată pe linia autobuzului care merge dinspre Unirii spre Mall Vitan, semn că odată cu tranziţia de vârstă a publicului a avut loc şi o oarecare reeducare către consumatorism şi monden.

Deja bunica care locuieşte sub mine a început să poarte keffiyeh şi să îşi tundă părul în ţepi… că albastru îl avea deja de vreo 10 ani.

Astazi am avut şansa să fiu un fel  de mentor pentru o persoană care vroia sa se apuce de sport. Vă vine să credeţi? Ştiu că în ultima perioadă am început să vorbesc din ce în ce mai mult despre asta, şi nu ştiu cat de mulţi apreciaţi remarcile, lipsite de esenţă colectivă, din povestirile mele.

Şi la fel m-am simţit şi eu cu tipul ăsta. Două ore l-am ţinut după noi şi am încercat să îl facem să înţeleagă mişcările. Era relativ puternic, fost baschetbalist, care, ca şi mulţi alţii foarte decent în mişcări, dar foarte rigid în mentalitate. Pentru că ce multă lume nu ştie e că in antrenamentele noastre nu ai nevoie de o disciplină strictă, nu ai nevoie de şabloane, fiindcă o mişcare nu va semăna niciodată cu cealaltă, indiferent că noi o numim la fel.

Pe la jumătatea antrenamentului, puţin după încălzirea generală, prietenul nostru încă avea probleme şi nu reuşeam să îl convingem să facă nimic. Refuza mereu pe motiv că “ştie că nu poate”. Nici nu vroia să încerce şi de multe ori se rezuma să ne privească pe noi.

După puţină contemplare, şi plictis sincer , am oprit antrenamentul şi l-am luat deoparte. I-am spus că trebuie să bea nişte apă. Am desfacut capacul sticlei şi i l-am înmânat. I-am spus că are nevoie de exact un capac pentru a se hidrata corect. Bineinţeles că l-am minţit.

Am întors sticla brusc şi am lasat un jet puternic de apa sa curgă direct în capacelul de câţiva mililitri.

-”Gata, gata, că dai pe lângă!” dar am continuat să torn încă două secunde, până a tras mâna cu dopul de sub sticlă.

-”Exact asta încerc să îţi fac şi ţie. Încerc să îţi umplu mintea când ea e deja plină. Dacă vrei să înveţi să practici sportul ăsta ai nevoie de un capac gol. Nu avem ce face cu unul deja plin.“

Pentru cei care au mai vazut filme chinezeşti sau au citit câteceva despre Asia, probabil nu e nici un mister că e o invăţătură budistă a unui maestru Zen. Dar se pare că pentru el a mers tocmai fiindcă nu ştia despre asta. A fost impresionat şi în weekend a stabilit deja cel de-al doilea lui antrenament cu noi.

Dau meditaţii şi pilde greu de descifrat în cultură asiatică. Citesc in bob de orez, trestie şi alung tatuaje chinezeşti de pe antebraţele cocalarilor. Ieftin! Contactaţi-mă!

Maestrul Zen,

Ion.

Exista o scena memorabila, in filmul Cantaretul de Jazz, unde Neil Diamond se deghizeaza ca un negru pentru a canta intr-o biserica afro-americana.

Totul merge perfect, pana cand unul din credinciosi observa ca Neil are mainile albe. Toata lumea e socata si enoriasii se iau la bataie.

Urmand acelasi sistem, in urma cu cateva ore am observat ca interiorul unei coacaze negre nu este intradevar negru, asa ca am decojit una.

Am fost socat.

Apoi am inceput sa imi iau prietena la bataie.

Natura… printre singurele lucruri pe care omul inca nu a reusit inca sa le domine. Ploaia, viscolul, frigul… toate sunt elemente care vin si pleaca doar cand se simt ele satisfacute, nu cand vrem noi. Sunt rele, te doboara fizic si psihic. Privesti indelung catre destinatie si crezi ca fac asta numai sa rada de tine la un pahar de bere, fiindca incerci sa aterizezi o precizie atat de inalta pe ploaie.

Si asta se intampla mereu. Odata induri, de doua ori rezisti, a treia oara esti pregatit sa renunti si esti gata sa te imbraci sa pleci acasa. Cu mainile inclestate si umede, abia mai reusesti sa iti arunci ghiozdanul greu in spate si sa te indrepti catre statia goala de autobuz din capatul celalalt al parcului… e normal, nimeni nu vrea sa fie afara pe o vreme ca asta.  Numai tu, alergi cu adidasii umezi prin balti si pulsezi de energie balansand pe marginile zidurilor si a pietrelor sfidand ploaia, frigul, mainile care deja ard si buricele degetelor care vor doar sa se opreasca.

Vrei sa te lasi, dar ai strabatut atat drum pentru 15 minute? Stii bine ca nu. Asa ca iti impingi limitele, cazi, te rostogolesti. Poti simti apa cum patrunde prin fibra hainelor din bumbac si frigul te arunca intr-un episod de furie si adrenalina care te face sa tipi ca un nebun, si te face sa vrei sa iti termini traseul. La asta se rezuma viata noastra de zi cu zi. O serie de antrenamente masochiste care nu ne aduc nici o satisfactie. Am observat ca asa pare din exterior.

Dar inainte sa cunosti satisfactia, sa te bucuri de un antrenament pe soare, trebuie  mai intai sa treci prin chinurile unui antrenament pe ploaie. Inainte sa te bucuri de un antrenament in conditii perfecte, trebuie sa suporti inghetul, bataturile si cazaturile care iti arata ca asta e un sport, o metoda si o disciplina, cu care nu iti permiti sa cochetezi ocazional, cum faci cu fotbalul. Cred cu convingere ca majoritatea oamenilor nu cunosc patimile unui antrenament facut pe ploaie si din cauza asta nu se pot bucura pe deplin de unul facut pe soare.

Daca te uiti la mainile unui tenismen ocazional vei observa o piele neteda, curata. Daca te uiti la palmele unui jucator pasionat vei observa o suprafata dura si neuniforma cu care ar putea curete vopseaua unei masini. Pentru ca isi poarta semnele cu mandrie. Stie ca pentru a executa o lovitura perfecta pe vreme de vara a trebuit sa indure multe luni de ploaie si viscol… multe dureri, un volum imens de antrenamente in conditii neprielnice.

Asta e magia sportului. De-asta multi sunt atat de captivati si isi dedica intreaga viata unei anumite discipline, pe cand altii inca ezita sa se ridice din mormanul lor de autocompatimire si sa faca ceva decent. Pentru ca cei caliti de vreme stiu ca la sfarsitul iernii, cand se opreste viscolul si ploaia inceteaza sa mai cada peste zidurile din ciment pe care se antreneaza, nu mai ramane decat un soare cald si primitor care ii rasplateste cu o zi perfecta de noi antrenamente.

De-asta alergam pe ploaie si pe vant, de-asta ne schimbam adidasii mai des decat sosetele si alegem sa fim priviti cu ezitare de vecini cand facem tractiuni pe batatorul de covoare. Pentru acea singura zi, in care totul se leaga perfect si observi la sfarsit cum soarele se reflecta satisfacut in pielea ta umeda si in ochii colegilor tai de antrenament. Pentru ca si ei simt acelasi lucru…

Venit de la un antrenament pe ploaie,

Ion.